Iminent războiul cu ayatolahii?

Diplomaţii SUA n-au pierdut timpul prea mult. Mike Pompeo şi-a îndrept joi degetul acuzator asupra Iranului, învinuind regimul fundamentalist-islamic al ayatolahilor pentru ”atacul flagrant” săvârşit anterior asupra unor petroliere din Golful Oman, situat în proximitatea strâmtorii Ormuz.

Concomitent, oamenii Secretarului Departamentului de Stat american au invocat informaţii ale serviciilor secrete. S-a difuzat un video despre care SUA afirmă că ar proba o agresiune iraniană, comisă cu ajutorul unor mine magnetice. Pe una, neexplodată, iranienii ar fi colectat-o de pe peretele uneia din cele două nave atacate, reiese, potrivit americanilor, din înregistrarea prezentată şi interpretată de experţii de peste ocean. Arabia Saudită a confirmat acuzele americane.

Că, de cealaltă parte, teocraţia iraniană le-a respins şi condamnat categoric, cerând SUA să oprească ”incitările”, nu miră pe nimeni. Nu surprind oştirile conspiraţioniste,  antiamericane, din vest, care bănuiesc prin definiţie America lui Trump şi suspectează administraţia de la Washington de un fault în genul celui comis de Colin Powell întru justificarea intervenţiei militare apusene din Irak. Şi nu-i uimeşte nici pe cei care se aşteaptă la orice minciună şi nefăcută din partea expansionistei conduceri islamiste de la Teheran. Dar oare pe cine să credem? Şi cum va evolua conflictul?

A crede Iranul, care acuză SUA şi Israelul de ”terorism şi război economic” şi de diplomaţie a sabotajului” ar fi expresia unei tragice sminteli. În fond, regimul iranian susţine de ani şi decenii varii forme de extremism şi terorism. În regiune, a alimentat din răsputeri războaie civile, de felul celui yemenit, ori sirian, intensificând conflictele interetnice şi interreligioase, şi, nu în ultimul rând, exacerbându-l pe cel şiito-sunit. În litigiul israeliano-arab a sponsorizat frecvente atentate şi tiruri de rachete asupra populaţiei civile a statului evreu. Teheranul nu dă doi bani pe dreptul internaţional, nicio ceapă degerată pe drepturile omului şi nici cât negru sub unghie pe convieţuirea paşnică. 

Apoi, complice la alungarea creştinilor din Ţara Sfântă şi din regiune de grupări teroriste ca Hamas, teleghidate de persani, Iranul şi-a manifestat în repetate rânduri nu doar tendinţele de hegemon regional, ci şi pe cele genocidale, ca şi obiceiul şantajului militar, terorist şi nuclear. Cu o lună înaintea atacurilor actuale asupra vaselor aparţinând unor armatori germani şi norvegieni, Emiratele Arabe Unite anunţaseră sabotarea similară a altor patru nave în aceeaşi zonă. Nu o dată au ameninţat islamiştii persani că-şi vor relua îmbogăţirea uraniului şi vor închide strâmtoarea Ormuz, una dintre cele mai importante rute comerciale internaţionale, dacă vestul nu-i face pe plac în principalul contencios. În cauză este, evident, mai cu seamă controversatul acord nuclear denunţat de americani, dar susţinut în continuare de puterile europene şi asiatice, semnatare ale înţelegerii.

Deşi apărătorii antiamericani ai regimului iranian invocă o presupusă ”lipsă de interes” iranian privind escaladarea conflictului şi provocarea militarizării lui în confruntarea cu SUA, chestiunea e net mai complexă. La curent cu extinsul pacifism occidental, mullahii ar trebui să depună eforturi colosale să reziste ispitei de a constrânge Apusul să evite, prin concesii, o costisitoare deteriorare a situaţiei importurilor de ţiţei. Căci, dată fiind faimoasa laşitate a unora din responsabilii apuseni, o astfel de operaţiune pare extrem de ieftină, din unghiul Teheranului.

Încât ayatolahii par tentaţi să supraestimeze poltroneria şi pacifismul apusean, teama şi neghiobia pe care i le atribuie preşedintelui SUA şi opoziţia pe care o generează Trump pe plan domestic şi în rândul aliaţilor săi transatlantici. Asemenea erori de apreciere ar putea conduce rapid puterile implicate în litigiu şi, nu în ultimul rând, regimul de la Teheran, să părăsească zona provocărilor raţionale şi să pătrundă în sfera acţiunilor necontrolate, scurtcircuitând orice şansă de pace.

Din păcate, UE şi puterile europene sunt, încă, departe de a reacţiona adecvat. De ani de zile, Bătrânul Continent hrăneşte nemăsuratele ambiţii iraniene. A făcut-o prin concesii repetate. A făcut-o prin pliere în faţa şantajului nuclear şi terorist. De pildă, bătând în retragere în faţa datoriei de a scoate în afara legii aripa politică a organizaţiei teroriste Hezbollah, sponsorizată de Iran.

A făcut-o prin împăciuitorism şi progresism vituperând orice bărbăţie şi demers militar, inclusiv defensiv, precum şi principiul disuasiunii, ca şi prin antiamericanism virulent, semnalizând mullahilor că parte din vest le-ar ţine pumnii în conflictul cu aliaţii Europei de peste ocean.

N-ajunge deci ca Europa să se cantoneze în superioritate, neutralitate şi arătatul cu degetul spre carenţele justificării intervenţiei militare americane în Irak. La începutul anilor 2000, probabilitatea ca Saddam Hussein să devină un pericol incalculabil, dotat cu arsenale de distrugere în masă, la adresa Vestului, fusese admisă de toate serviciile secrete occidentale. Neînlăturarea acestui risc major ar fi reprezentat o potenţială eroare de anvergură istorică. O eroare de aceeaşi dimensiune a iscat, atunci, scindarea Occidentelui, a cărui parte vesteuropeană, condusă de cancelarul german Gerhard Schröder, s-a îndepărtat de America, a luat-o intempestiv spre Rusia lui Putin şi a adâncit grav prăpastia transatlantică, încurajând astfel toate tiraniile, mişcările extremiste şi sistemele totalitare asiatice, africane şi latinoamericane. E timpul ca Europa s-o purceadă în direcţia contrară spre a salva pacea.