Iranul îşi continuă neabătut programul nuclear

Ieri, la Viena, pe marginea lucrărilor Agenţiei Internaţionale pentru Energie Atomică, demnitarul iranian a ţinut să precizeze că ţara sa a absolvit cu brio proba de înnobilare a uraniului, procedeu utilizat în tehnologia fabricării de arme nucleare.

Deşi operaţiunea nu contravine înţelegerilor internaţionale, momentul ales pentru a face cunoscută "reuşita" testului a fost cum nu se poate mai nepotrivit , provocator aproape , după ce Teheranul fusese cu insistenţă somat să dea cărţile pe faţă în materie de tehnologie nucleară. De ce spaţiu de manevră mai dispune occidentul pentru a influenţa în direcţia dorită politica nucleară a mullahilor ?

Independent de intenţia de a-şi crea propriul său arsenal nuclear, sau dimpotrivă, de a renunţa la idee, Teheranul şi-a compromis credibilitatea susţinînd că Islamul interzice posesia şi utilizarea bombei atomice , tocmai prin refuzul îndelungat de a prezenta autorităţilor internaţionale detaliile programului său nuclear. Devreme ce şi ţări vecine precum India, Pakistan , ori Israelul , un duşman declarat al Teheranului , plus americanii staţionaţi în Irak dispun de armament nuclear de ce nu şi-ar lăsa regimul mullahilor deschisă opţiunea de a se dota cu bomba atomică? Cît de nedorită este această opţiune se poate deduce deja din bombardarea preventivă de către Israel în 1981 a unui reactor nuclear irakian ("Osirak").

Din perspectiva ţinutirii sale la stîlpul infamiei, sub bănuiala de a elabora în secret arme nucleare, Teheranul stă mult mai prost decît Coreea de Nord, şi ea un pol al axei răului. Phenianului , care a reziliat cu insolenţă tratatul de neproliferare a armelor nucleare, i se aplică acum de către comunitatea internaţională un tratament de-a dreptul prevenitor.

Mai există însă şi o serie de factori subiectivi care alimentează dorinţa unor state de a se dota cu arme nucleare , un rol primordial revenindu-i , şi în cazul Iranului, tocmai prestigiul naţional.

În această ordine de idei între aripa reformatoare şi cea conservatoare a conducerii de la Teheran nu par a exista prea mari diferenţe. "Mega - parada" militară în cursul căreia de la tribună, preşedintele Chatami a ţinut să ameninţe occidentul cu rezilierea acordului de neproliferare, cu continuarea programului şi cu expulzarea din ţară a inspectorilor internaţionali - demonstrează cît de importantă este pentru ambele tabere chestiunea prestigiului naţional.

Pe de altă parte, cu cît mai avansat este programul nuclear iranian, cu atît mai mare va fi preţul pe care occidentul va fi nevoit să-l plătească pentru sistarea lui deşi - teoretic, obţinerea de uraniu înnobilat nu contravine prevederilor internaţionale chiar dacă substanţa serveşte producerii de arme nucleare. Din această perspectivă nu este lipsită de interes publicarea în contextul dat în paginile cotidianului Internaţional Herald Tribune a unui articol în care şapte state acuză puterile nucleare "oficiale " de faptul de a nu-şi respecta angajamentele în materie de dezarmare. Vizate sunt în mod explicit Statele Unite şi Rusia care în loc să distrugă focoasele nucleare, le stochează în vreme ce China amînă cu perseverenţă ratificarea acordului . In cuprinsul articolului, semnat în numele Africii de Sud, Braziliei, Egiptului, Irlandei, Mexicului , Noii Zeelande şi Suediei, este reiterat şi principiul de bază al tratatului de neproliferare : ţările care nu deţin arme nucleare nu se vor dota cu un astfel de arsenal dacă cele cinci puteri nucleare declarate Statele Unite, Rusia, China, Franţa şi Marea Britanie îşi vor reduce şi în cele din urmă elimina propriul lor arsenal.

Revenind la Iran - ce-i de făcut? Un atac preventiv împotriva unui reactor ar implica în contextul dat riscul incalculabil al escaladării tensiunilor; sancţiunile - deja aplicate de Statele Unite, s-au soldat doar cu înverşunarea Teheranului; bunăvoinţa europenilor nu a dat nici un rezultat. Mai există două alternative teoretice : fie o invazie a Iranului , *a la Irak, mai justificată dar urmată probabil de efecte cel puţin la fel de dezastruoasse, fie eliminarea tuturor motivelor obiective pe care Iranul le invocă pentru a-şi justifica tehnologia de îmbogăţire a uraniului. Ceea ce înseamnă că în timp ce Israelul deţine bomba nucleară, Iranul ar rămîne dependent de străinătate în materie de uraniu îmbogăţit. Sau - în mod complementar - occidentul ar trebui să garanteze aprovizionarea Iranului cu bare de uraniu în timp ce Israelul ar trebui să renunţe la arma nucleară . Soluţiile - total nerealiste - demonstrează cît de îngust a devenit spaţiul de manevră al occidentului.