Libertatea presei dintr-o perspectivă independentă

Presa suferă, cu siguranță. Ziariștii sunt condamnați, amenințați sau chiar uciși. Libertatea de exprimare e îngrădită în multe feluri. Un bilanț ca cele care se alcătuiesc periodic pentru ziua de 3 mai, Ziua Mondială a Libertății Presei, sună mereu mobilizator, ca o chemare la luptă împotriva tiraniilor Răsăritului. Rusia, China, Turcia sunt vedetele negative ale acestor rapoarte care nu mint, ba uneori, din scrupul, nici nu pot spune întregul adevăr. Dar salutând aceste rapoarte și solidaritatea omenească care le animă, nu putem să nu remarcăm că ele, cu voie sau fără voie, ocultează realități mai subtile, care au ca efect aceeași limitare a libertății cuvântului.

Rapoartele despre libertatea presei sunt redactate toate din perspectivă occidentală. Toate reflectă aceea concepție clasică a democrației liberale potrivit căreia puterile statului sunt separate, iar pe lângă ele, asimetric, activează o a patra putere, presa sau ”câinele de pază al democrației”. Prin urmare, rolul jurnalistului ar fi să critice puterea, în toate variantele sale. În acest model, pare de la sine înțeles că presa este, întrucâtva, aliata societății împotriva tuturor abuzurilor posibile și că, în principiu, societatea ”are dreptate” iar guvernele sunt, prin definiția puterii înseși, ”expuse corupției”. Curajul ziaristului se măsoară prin forța cu care atacă corupția celor puternici.

O asemenea schemă dă rezultate notabile când este aplicată la situația din Rusia, Turcia, China șamd, adică tuturor regimurilor politice neliberale, dar ea nu mai e capabilă să dea seama de modul în care libertatea este restrânsă în vechile democrații occidentale și în țările care s-au străduit să le atingă modelul, așa cum sunt fostele țări comuniste din estul Europei. În vechile și mai noile democrații, a critica guvernul a încetat, de mult, să mai fie o ocupație primejdioasă, fiind chiar gradul zero al oricărui jurnalism, condiția sa minimă de existență. Iar guvernele însele acceptă acest lucru cu un calm ”profesional”. Micile altercații dintre ziariști și miniștri, primari sau alți demnitari (președinți) nu sunt decât episoade periferice care nu pun la îndoială stabilitatea acestui sistem în care critica a fost bine instituționalizată. O dovadă este faptul că, în România cel puțin, lumea simte nevoia să ia distanță față de ticurile presei ”libere”, în care întrevede o gravă lipsă de discernământ. (”Uneori, îi înţeleg şi pe gazetari. Avem un nou guvern. E musai să scrie despre el. Ce să scrie? De bine? E plicticos, sună festiv, n-avem încă fapte, n-avem destule informaţii. Mult mai la îndemînă e să scrii de rău. În general e mai uşor să scrii de rău”, Andrei Pleșu în Adevărul)

E adevărat că și critica e de multe feluri și că retorica goală e tolerată în virtutea caracterului ei inofensiv după cum e adevărat că presa incisivă prin anchetele sale continuă să fie în pericol, dar, dacă insistăm pe linia aceasta, riscăm să nu mai vedem pădurea de copaci. În democrațiile liberale se ivește o nouă problemă a presei și ea nu este pusă în lumină suficient de bine. Este vorba de uniformizarea ideologică, de etosul noului jurnalist care se simte dator să exprime o unică perspectivă asupra binelui. Presa a ajuns să fie populată, încetul cu încetul, printr-un mecanism de selecție asemănător oricărei profesii, cu oameni care se consideră o elită socială capabilă să conducă lumea către un viitor mai bun și mai luminos. Presa se vede pe sine purtătoare a unui adevăr mai ”înalt”, ea se gândește ca avangardă a umanității în drumul ei către progres.

Rezultatul este că presa, care, în schema clasică descrisă mai sus, era aliata societății împotriva abuzurilor guvernelor, a luat distanță față de societate, în care vede un rezervor de rezistențe negative față de înnoire. O asemenea presă poate deveni o aliată entuziastă a unui guvern progresist în lupta acestuia cu conservatorismul societății, iertându-i toate dovezile de incompetență, așa cum s-a întâmplat în Franța ultimilor ani. Din acel moment presa nu mai critică puterea, ci critică pe cei lipsiți de putere (care se încăpățânează, de exemplu, să construiască biserici ca la București) sau critică o altă parte a presei. E logic: câtă vreme jurnalistul se vede pe sine ca exponent al unei elite ”iluministe”, critica sa se transformă încetul cu încetul într-o critică de moravuri. Ținta sa predilectă nu mai sunt exponenții puterii, ci oamenii din straturile populare ”animați de superstiții” și de ”stereotipuri”, iar din watchdog al democrației, jurnalistul devine un pedagog. Bineînțeles, acest jurnalist nu mai critică guvernul în exercițiu decât cu o anumită complicitate, îndreptându-și armele mortale împotriva opoziției ”populiste”. S-a produs, încetul cu încetul, o dramatică răsturnare de perspectivă, căci dacă la începuturile democrației liberale (să luăm ca reper finele secolului al XVIII-lea) poporul era reperul politic central (nu absolut, Tocqueville ne arată în ce măsură au funcționat circumspecțiile față de majoritățile populare) astăzi, poporul a devenit polul negativ al politicii. În viziunea presei dominante, ”poporul” este pur și simplu o forță retrogradă.

Autorii rapoartelor despre libertatea presei privesc însă exclusiv către lumea largă acolo unde tiraniile orientale oferă încă un material consistent de inventariat după vechea schemă a jurnalistului ca oponent al puterii. Dar ei nu reușesc, firește, să vadă, noile riscuri care derivă din mutațiile cele mai intime care se petrec sub ochii noștri în fiecare zi. O presă care se consideră pe sine purtătoare de adevăr, o presă cu misiune pedagogică nu tolerează în sânul ei puncte de vedere diferite ca să nu mai spunem că respinge categoric perspectivele populare (”populiste”) care au devenit principalele sale ține. De exemplu, presa tinde să elimine, pe nesimțite din rândurile ei, toate critricile îndreptate împotriva politicii migraționiste a guvernului Merkel și a Comsiei de la Bruxelles, ca fiind inadmisibile sub aspect ”moral”.

Scandalul provocat de Jan Böhmermann este revelator în gradul cel mai înalt. Violența verbală fără măsură îndreptată împotriva unui tiran (unul perfect, ca în schema clasică, așa cum apare tuturor președintele Turciei) a fost menită, ca prin sufragiile adunate, să camufleze absența unei critici consistente a guvernului de la Berlin. Libertatea cuvântului a fost dusă la extrem tocmai ca să nu se vadă limitarea libertății cuvântului. Presa liberală a simțit nevoia să pară din nou eroică, deși de mult încetase să fie. Este iarăși simptomatic că Angela Merkel a fost mult mai aspru criticată pentru ”cedările” în fața tiranului de la Ankara, (un subiect periferic), decât pentru a fi suspendat regulile Schengen, (subiectul central).

În România fenomenul acesta a fost nu doar perfect vizibil, dar ni s-a dezvăluit într-un chip de o elocvență fără egal. În clipa în care doi intelectuali care se bucură de un mare prestigiu în societate (Ana Blandiana și Gabriel Liiceanu ) au criticat politica migrației fără frontiere, au fost atacați fără menajamente și stigmatizați ca ”fasciști” și nu de către oricine, ci chiar de cel care a patronat ani la rândul rapoartele FreeEx. Ce poate fi mai grăitor decât chiar faptul acesta: devierea de la linia dominantă din presa liberală a fost sancționată prompt de chiar paznicii libertății presei.