Libertatea presei – libertatea omului

Ziariştii care-şi asumă datoria de a critica ce se cere criticat duc o viaţă periculoasă în special în statele sugrumate de regimuri tiranice. Dictaturile îi urmăresc şi persecută, îi şicanează, îi aruncă după gratii, îi maltratează ori îi asasinează. De ce? Pentru că-şi ”permit” să relateze despre politicieni sau oameni de afaceri corupţi. Pentru că investighează şi dau în vileag oprimarea unor civili de către militari. Pentru că îi ţintuiesc la stîlpul infamiei pe propovăduitorii islamişti care instigă la ură, chemînd la prigonirea şi asasinarea celor ce nu li se supun. Pentru că demască demolarea societăţii de către crima organizată.

E trist bilanţul prezentat de ziua libertăţii presei de organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului. Doar în primele 4 luni ale acestui an au fost ucişi 13 jurnalişti în exerciţiul funcţiunii. Sute de gazetari au fost arestaţi, ameninţaţi, agresaţi. Membrii regimurilor autoritare continuă să lezeze dreptul ziariştilor la o apărare juridică autentică. In Rusia, în celalte state ale CSI, în majoritatea ţărilor africane şi în lumea arabă sau în Iran, în Indonezia sau China comunistă ziariştii care nu se lasă degradaţi şi puşi în zgardă sau plimbaţi cu botniţa celor cu pîinea şi cuţitul riscă mult.

De celalată parte a baricadei, argumentele partizanilor sistemelor totalitare, dictatoriale şi autoritare sunt mereu aceleaşi. In principiu, afirmă tiranii şi susţinătorii lor, ”n-avem nimic împotriva democraţiei şi mediilor independente”. Atîta doar că, potrivit palatelor prezidenţiale de pildă din Uzbekistan, China sau Tunisia, oamenii din respectivele ţări n-ar fi chipurile ”suficient de maturi” să înţeleagă libertatea şi să se bucure de ea. Ca atare, occidentalii ar trebui, mai susţin cu nezdruncinată neruşinare adepţii tiraniilor, să fie fericiţi că mai există pe lume lideri severi, sau partide monopolizînd puterea, precum cel comunist chinez, în stare să împiedice ”tulburările” şi ”haosul”, care ar izbucni de îndată ce oamenii ar fi lăsaţi în voia lor.

In realitate nu de grija stabilităţii naţiunilor lor suferă regimurile totalitare. Ceea ce-i animă în fond şi cu adevărat pe despoţi e doar eventualitatea pierderii propriei puteri. Spre a se menţine la cîrmă, îşi pun poporul sub tutelă.

Rapoartele organizaţiilor Reporteri fără Frontieră, Human Rights Watch şi amnisty international demonstrează că două treimi din omenire continuă să trăiască în state lipsite de libertatea informaţională, ori în ţări bucurîndu-se doar de o foarte limitată libertate a presei. Şi din păcate nu se întrevede o ameliorare a situaţiei. După sfîrşitul războiului rece mulţi au nădăjduit că ziariştii din ţările succesorale Uniunii Sovietice vor obţine dreptul de a fi mai mult decît aplaudacii preşedinţiilor lor.

Intre timp, speranţa s-a destrămat. In schimb proliferează linguşitorii preşedintelui Putin. Nu se mai găseşte nici sămînţă de emisiune de ştiri la televiziunea rusă, indiferent de post sau de canal, care să nu se dedea la elogii directe sau indirecte, ditirambice sau mascate la adresa şefului de la Kremlin. Iar liderii statelor CSI rezidînd fie la Minsk, fie la Kiev sau Aşahbad urmează cuminte exemplul moscovit.

Argumente în favoarea căluşului plasat în gura presei interne se găsesc puzderie. Mai nou, în special în lumea arabă, se vehiculează drept pretext lupta împotriva terorismului internaţional. E cazul Tunisiei şi Marocului. Dar libertatea de expresie e ameninţată pretutindeni. In Zimbabwe s-a interzis din toamna trecută apariţia cotidianului Daily News, ultimul ziar independent al ţării. In China cenzorii regimului purică asiduu paginile Internet spre a elimina din reţea textele critice. Iar Cuba comunistă se poate lăuda cu îndoielnicul merit de a fi ţara cu cei mai mulţi ziarişti ţinuţi după gratii, în total 30.

Şi unele state occidentale sunt silite să se confrunte cu reproşuri. Unii ziarişti au murit în Irak pentru că militarii americani n-au fost în stare să distingă între un aruncător de grenade şi un aparat de filmat. Iar anchetele efectuate pentru stabilirea celor vinovaţi pentru aşa-zisele pagube colaterale se pierd adesea în nisipul deşertului irakian. In fine, lista violărilor libertăţii presei poate fi mult şi bine prelungită.

Ce-i de făcut? Organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului trebuie să continue să dea publicităţii cazurile de lezare a libertăţii presei, perpetuîndu-şi presiunile asupra diverselor regimuri. In mod frecvent se semnalează aranjamente oneroase încheiate de guverne occidentale, din raţiuni fie securitare, fie economice cu diverse regimuri autoritare sau semitautoritare. Un trist exemplu în context sunt relaţiile aparent excelente dintre guvernele german pe de o parte şi cele rus şi chinez pe de alta.

Oricît de trufaş s-ar lăuda promotorii aşazisei Realpolitik cu presupusul lor pragmatism, ziariştii curajoşi precum şi apărătorii drepturilor omului, ba chiar şi simplii cetăţeni ai statelor libere nu sunt obligaţi să le urmeze pilda. Libertatea presei, şi ca atare libertatea omului reprezintă o valoare mult prea însemnată ca să fie lăsate pe seama cinicilor piruete din saloanele diplomaţiei.