Lideri antiprovidenţiali

Un lider rău poate isca războaie regionale. Din care unele groaznice, precum cel iraniano-irakian din anii 80, provocat şi întreţinut de tirani ca ayatolahul iranian Khomeiny şi alt dictator, un măcelar nu mai puţin brutal decât islamistul de la Teheran, în persoana lui Saddam Hussein.

Sau poate declanşa conflagraţii globale. De pildă războiul declanşat de Hitler la scurt timp ce şi-a încheiat pactul cu Stalin. În timpul lui a comis, cu complicitatea unor lideri naţionali sau regionali ca Antonescu, şi un genocid. În speţă Holocaustul, cea mai cruntă crimă în masă din istorie. Efectele acestei crime n-au dispărut nici după trei sferturi de veac.

Unii, păţiţi ei înşişi, mai şi învaţă. E cazul preşedintelui Franţei, Macron. Confruntat cu revolta pe cale de radicalizare a unor veste galbene tot mai violente, comuniste, naziste şi islamiste, ca şi cu un antisemitism de o intensitate fără precedent de la Hitler încoace, şeful statului francez a tras frâna de mână. A vizitat un cimitir evreiesc pângărit de antisemiţi, în timp ce premierul său şi câţiva ex-preşedinţi ai Franţei participau, alături de mii de francezi, la un marş de protest anti-antisemit după insultarea iudeofobă, de către veste galbene, a filosofului francez Alain Finkielkraut.

Concomitent, Macron a hotărât, în fine, să adopte, oficial, definiţia internaţională a antisemitismului. Şi a reliefat că antisionismul, forma ultramodernă a iudeofobiei, care uneşte islamul politic cu extrema stângă şi părţi ale extremei drepte, constituie antisemitism. Bravo lui.

Macron îşi ajută astfel "dascălii, poliţiştii şi magistraţii"m după cum nota un ziar israelian. Îi ajută, incontestabil. Vor putea face faţă mai lesne şi mai eficient exploziei de ură viscerală împotriva evreilor, răspândită între altele de reverberaţiile revoluţiei islamice iraniene de acum 4 decenii, reimportate în vest prin imigraţia musulmană şi masiv amplificată în ultimii ani.

Acest tip de antisemitism, sporit, extins şi intensificat prin globalizare, digitalizare, autoradicalizări favorizate de răspândirea de conspiraţionisme ale tiraniilor, precum cea rusă, ca şi de ascensiunea unui progresism tot mai dogmatic, e o problemă pentru toată Europa. În Franţa a făcut, în ultimii ani, tot mai multe victime.

Germania nu e defel la adăpost de acest alarmant fenomen care pare a lua, irepresibil, amploare,. Dimpotrivă. Dar la preşedinţia ei, Angela Merkel a insistat să fie propulsat fostul ei ministru de externe social-democrat, Frank-Walter Steinmeier. Apropiatul lui Gerhard Schröder în anii în care cancelarul îi imprima Germaniei un curs antiamerican, pentru a deveni, după pierderea puterii, omul de casă al lui Putin şi un luxos remunerat om de bază la Gazprom, Nord Stream şi Rosneft, Steinmeier nu e un nătărău. Şi nici un tânăr naiv. Dimpotrivă. E un om politic cu multă experienţă.

Cu atât mai halucinantă e decizia lui, ca, în calitate de şef de stat în ţara de baştină a Holocaustului, să transmită unui regim virulent antisemit şi negaţionist, care ameninţă statul evreu cu genocidul, felicitări în onoarea celei de-a 40-a aniversări a revoluţiei islamice iraniene.

Agravat de faptul că Steinmeier i-a felicitat pe ayatolahi ”şi în numele compatrioţilor” săi, fatalul gest nu putea să rămână neobservat nici în Germania, nici la Washington, sau la Ierusalim. Pentru că nu e, din păcate, izolat. S-a văzut precedat de calde strângeri de mână ale unor dregători iranieni de către diplomaţi germani social-democraţi ca Heiko Maas ori Niels Annen. Ultimul, un secretar de stat citat de ziarele german şi israelian Bild şi Jerusalem Post, a afirmat că nu regretă participarea sa la celebrarea revoluţiei islamice în ambasada iraniană de la Berlin.

Germania oficială afirmă că vrea să menţină deschise canalale de comunicare. Halal canale, halal comunicare cu un regim care a bătut toate recordurile în materie de execuţii de nevinovaţi, de tortură, de represiune a femeilor, de oprimare a disidenţilor, a minorităţilor religioase şi sexuale, ca şi de cenzurare a opiniilor şi presei. Scandaloasa căciulire a Germaniei în faţa mulahilor persani, care au însângerat prin intermediul  grupărilor teroriste sponsorizate de Teheran, gen Hezbollah şi Hamas, întregul Orient Apropiat şi Mijociu nu e mai puţin revoltătoare decât plecăciunile Germaniei în faţa Rusiei lui Putin. Ori perpetuarea de afaceri cu  Kremlinul, de tip Nord Stream II, care amplifică masiv dependenţa Europei de livrările de energie ale mafiotului regim moscovit. Care, împreună cu Iranul, e principalul complice al crimelor în masă comise în ultimul deceniu de regimul Assad.

Dacă aşa înţelege Berlinul să-şi ia în serios angajamentele de asumare a trecutului, de susţinere a democraţiilor, de aliat al Americii, de combatere a antisemitismului şi de susţinere a dreptului Israelului la existenţă, atunci Dumnezeu cu mila. Cu asemenea prieteni, nici democraţiile liberale, nici lupta împotriva extremismului, islamismului şi antisemitismului nu mai au nevoie de duşmani.

Liderii unor puteri regionale sau globale au un impact depăşind net sfera naţiunilor şi teritoriilor statelor lor. În lumea globală, calitatea liderilor regionali şi globali a ajuns decisivă. Un lidership inadecvat poate fi fatal. Cu atât mai important, chiar dacă n-ar avea o istorie serios accidentată, ar fi ca Germania, primus inter pares în UE, să nu greşească.

E drept că, spre deosebire de democraţii postcomuniste defecte, precum cea românească, democraţiile liberale, cu justiţii independente, mecanisme de control al puterii, economii funcţionale şi cu o presă liberă şi credibilă, rezistă o vreme unor lideri situaţi grav alăturea cu drumul.

Căci la un moment dat reuşesc, prin alegeri, să se dezbare de ei. Dar în epoca globalizării, marcată de o accelerare furibundă a istoriei, acest răstimp s-a redus mult. Încât nici Europa, nici vestul nu-şi mai pot permite lideri grav inadecvaţi.