Maia Sandu în Parlamentul European

Dezinvoltura, vestimentația, senzația de timiditate elegantă cu care a intrat în sală, percutanța ideilor, temele pe care le-a atins, accentele pe care le-a pus au concurat la succesul evoluției sale în fața europarlamentarilor.

Totul a început cu o fotografie, care a făcut deliciul rețelelor de socializare: Maia Sandu, într-o ținută lejeră, de vară, încălțată în adidași, cu un rucsac în spate, pe pista aerodromului din Chișinău, pregătindu-se să se îmbarce într-o cursă low cost. Zâmbetul ei zglobiu, adresat reporterului cu camera, voia să spună: „Na, dau și eu o raită pe la Bruxelles, ce vedeți deosebit aici?”

Declarațiile pe care le-a făcut în plenul Parlamentului European se nutreau din acest fel de a fi al președintei, direct și sincer:

„Am condamnat războiul Rusiei împotriva Ucrainei. Noi sprijinim suveranitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, așa cum am făcut-o întotdeauna. Crimeea e Ucraina, Donbas e Ucraina, Kievul e Ucraina”.

De asemenea, Maia Sandu nu a lăsat niciun dubiu asupra unei cereri esențiale de care depinde mișcarea țării sale spre lumea liberă: „Moldova este, conform Constituției, un stat neutru – prevedere ce este susținută de majoritatea cetățenilor. Cu toate acestea, pentru a fi cu adevărat neutri, solicităm retragerea trupelor ruse de pe teritoriul nostru, deoarece prezența lor în regiunea transnistreană încalcă fundamental neutralitatea și independența noastră.”

Trupele ruse din enclava separatistă, existența acestui conflict „aprins” și „înghețat” tot de ruși, după principiul mafiot: eu îți creez problema, ca să vii la mine să ți-o aplanez și să-mi dai ceva în schimb, dacă nu vrei să ți-o amplific mai tare (vezi și simulacrele de acorduri „Minsk 1” și „Minsk 2”, în jurul Donbas-ului) – acest conflict a fost și a rămas piatra de moară care a scufundat până acum aspirațiile românești și proeuropene ale Basarabiei.

De altfel, Moscova nici nu ascunde acest lucru. „Rusia a fost nevoită să declanșeze războiul din Transnistria ca să oprească unirea Moldovei cu România”, declara, nonșalant, la Chișinău, Gennadi Selezniov, șeful Dumei de stat de la Moscova. Se întâmpla în 2002, președinte era comunistul Voronin. „Dar ce treabă au rușii cu voința unui stat suveran?”, ar putea exclama, cu îndreptățire, un observator mai puțin inițiat în moravurile sau năravurile locului și mirarea sa genuină ar traduce exact alienarea în care viețuim aici, la marginea lumii civilizate.

În aceeași ordine de idei, europarlamentarul Siegfried Mureșan – un susținător fervent al integrării noastre europene – remarca recent că, fără rezolvarea problemei transnistrene, R. Moldova nu poate fi admisă în UE, autoritățile de la Chișinău și regimul separatist de la Tiraspol ar trebui să identifice o soluție. Ministrul român de Externe, Bogdan Aurescu, obișnuiește să schimbe ordinea cuvintelor în propoziție: „Bucureștiul nu va agrea o modalitate de rezolvare a problemei transnistrene care să afecteze parcursul proeuropean al Republicii Moldova.”

Oricum am întoarce ocheanul, deocamdată e un proiect utopic. Căpeteniile de la Tiraspol vor „independență”, nu reintegrare cu o Republică Moldova europeană. E drept că se pare că nici nu le surâde să se încoloneze în războiul lui Putin împotriva Ucrainei, așa încât Chișinăul dispune, mai nou, de o marjă de manevră în raport cu Tiraspolul: „Haideți să ne înțelegem cu binișorul, altfel va trebui să apelăm la ucraineni, care sunt foarte supărați și vor să elimine acest pericol la adresa securității lor (și a noastră!), care este prezența trupelor rusești. Și ucrainenii, știți și voi, au alte mijloace.”

Nu e drept să condiționezi aderarea Moldovei la UE sau la NATO (dacă se va pune problema în viitor și cred că se va pune) de existența unui conflict separatist de care nu Chișinăul se face responsabil, ci Rusia. Înainte, invocarea acestui factor agravant – Transnistria secesionistă – se plia pe lipsa de încredere a occidentalilor în voința reformistă a guvernărilor de la Chișinău și, cum bine se știe, pe dorința de a nu irita Moscova. Azi, în condițiile agresiunii rusești împotriva Ucrainei și ale prezenței unei elite politice moldovene autentic proeuropene, vechile formulări au fost abandonate. Dovadă e votul covârșitor, de mai devreme, în Parlamentul European, în favoarea statutului de candidat la aderare pentru Moldova.

Maia Sandu a mai vorbit și despre criza economică, despre inflația care a atins o cifră-record 27% (!) din cauza pandemiei și a războiului, a solicitat democrațiilor vestice să ajute Moldova să-și întoarcă banii furați de oligarhii fugiți în Occident și, de asemenea, să-i dea pe răufăcători pe mâna procurorilor. Este unul din angajamentele electorale de bază ale actualei puteri: recuperarea miliardelor furate ar ușura povara scumpirilor pentru moldoveni.

Președinta și-a construit cu inteligență discursul, sporindu-i impactul cu metafore menite să emoționeze, iar lungile aplauze de la final au confirmat excelenta impresie pe care a lăsat-o: „Noi aparținem Uniunii Europene. Suntem o țară europeană, cu o limbă europeană, o istorie europeană și un sistem politic european… Avem nevoie de o decizie politică ce va fi, pentru Moldova, farul în aceste furtuni cumplite, ghidând țara noastră pentru anii ce vin.”

Există, a apărut un „stil Maia Sandu” în politică și, mi-ar plăcea să cred, și în societatea moldoveană, care înseamnă: simplitate, sinceritate, sportivitate, toate acestea altoindu-se pe o certă valoare individuală, pe care publicul o sesizează negreșit. Actul de guvernare este mult mai dificil decât o ieșire spectaculoasă la rampă, dar aceasta fixează niște așteptări pentru întreaga echipă, care nu are dreptul să coboare nivelul. Ești obligat să-i corespunzi.