Maria Bidian: Multe întrebări îşi mai aşteaptă răspunsul

"Das Pfauengemälde" ("Tabloul cu păun"), apărut la editura vieneză Zsolnay, este un roman, aşadar o scriitură ficţională, ţesută însă din multe fire biografice şi autobiografice. Citindu-l descoperim numeroase paralele între personajele cărţii, pe de o parte, şi autoarea, tatăl ei şi familia acestuia din România, experienţa dictaturii din perioada comunistă dar şi a speranţei, bucuriei şi, în acelaşi timp, a dezamăgirii din anii de după 1990. Firul roşu al romanului îl reprezintă călătoria Anei, după moartea tatălui ei, în căutarea unui extrem de "valoros" tablou din proprietatea familiei, confiscat de comunişti la pachet cu întreaga avere, după venirea acestora la putere.

Povestea tatălui şi a familiei Anei dezvăluie chipul hidos al dictaturii comuniste din România şi tot ce au însemnat aceşti ani pentru atâţia şi atâţia oameni: persecuţii şi supravegheri, arestări pe motive politice şi tortură, naţionalizări, trădare, suferinţă. Dar Maria Bidian scrie şi despre optimism şi încredere, despre iubire şi prietenie, despre relaţii strânse de familie, frumuseţea naturii şi obiceiurile din Mărginimea Sibiului, despre tradiţii culinare şi ospitalitate. Şi despre un nou început după căderea dictaturii ceauşiste, despre schimbări reale în bine, dar şi frustrări şi dezamăgiri, despre birocraţia excesivă şi experienţele kafkiene în tentativele de recăpătare a bunurilor şi imobilelor naţionalizate de comunişti, despre protestele din vara lui 2018, fantomele care bântuie politica dâmboviţeană şi avântul populiştilor. Şi o face cu multă dragoste, cu nostalgie, durere, dar şi cu umor.

Despre acest roman de debut, parcursul său şi ce a determinat-o să-l scrie am stat de vorbă cu tânăra autoare în locul care i-a devenit atât de drag şi o a doua casă, în Mărginimea Sibiului.

DW: Împreună cu sora ta, Alexandra, care este jurnalistă şi lucrează în prezent la un film documentar despre acest capitol întunecat din istoria României, pornind pe urmele tatălui vostru, aţi consultat multe file de dosar din arhivele fostei Securităţi.

Maria Bidian: Da, aşa este. Întâi am citit 30 de pagini din aceste acte ale Securităţii, crezând că e tot. Pe urmă sora mea a constatat că există mult mai mult. E un proces dificil să citeşti aşa un mare volum, adesea de note scrise de mână, pe urmă trebuie să te întrebi ce e real din ce ai citit şi ce a fost scris doar pentru a denigra o persoană. Sunt lucruri despre care nu îl mai putem întreba pe tatăl nostru. Încă mai încercăm să desluşim aceste iţe. În ceea ce mă priveşte, am vrut, prin acest roman, să închei perioada mea de doliu, creând un personaj literar pornind de la tatăl meu, aşa cum l-am cunoscut. Dar am vrut să scriu o carte care să cuprindă mult mai mult decât atât. Apoi se pune întrebarea când te opreşti, când închei acest proces? Privind înainte sau săpând şi mai adânc? O temă a romanului este trădarea, trădarea de către un om apropiat. O astfel de experienţă îl face pe Nicu să nu mai aibă încredere în oameni, în prieteni, în vecini, ceea ce e foarte dureros, îi macină viaţa. Această teamă pe care o poartă cu el şi în ţara exilului îl face să fie cirumspect cu oamenii şi în Germania, îl marchează practic pe viaţă. Revenind la experienţa mea personală, până la Revoluţie erau semne clare că, şi în Germania, tatăl meu era supravegheat şi, sub acest aspect, există paralele cu ceea ce se petrece în roman. Apoi am stat de vorbă cu foarte mulţi oameni, nu numai cu cei din familia noastră, şi cu persoane mai în vârstă, de peste 80 de ani, care mi-au povestit cum era înainte, mi-au povestit întâmplări din tinereţea lor, în plus am citit scrisori ale tatălui meu, şi am adunat astfel enorm de mult material. Şi Ana e născută, ca şi mine, în Germania, şi are un tată român şi o mamă germană. Şi ea are o familie în Germania, dar care joacă un rol mai degrabă marginal în carte. Familia extrem de numeroasă din România, cu multe mătuşi, unchi, veri şi verişoare, e în prim-plan.

Ai putea spune că scrierea acestei cărţi a fost o necesitate? Că ai simţit că trebuie să scrii despre ce au trăit tatăl tău, rudele voastre din România, prin ce au fost nevoiţi să treacă în acei ani şi, în acelaşi timp, despre consecinţele acelor experienţe dramatice până în prezent?

Vroiam de mult să scriu despre România de astăzi şi am avut mai multe idei, pornind de la persoana mea. Apoi a devenit într-adevăr o necesitate. Am început să scriu acest roman cu şapte ani în urmă, la trei ani după moartea tatălui meu. Iniţial, în roman am vrut să prelucrez suferinţa cauzată de pierderea lui şi să încerc să o depăşesc, să închei perioada de doliu. Dar, pe parcurs, am simţit tot mai mult că vreau să scriu despre România "mea", despre perspectiva mea asupra României. O perspectivă pe care în presa germană nu o găseşti, România fiind din păcate prezentă mai mult prin ştiri negative. Am vrut să scriu un roman despre ţara în care mă aflu des şi am ales ca punct de plecare povestea tatălui meu. Tema centrală a romanului e cum putem păstra vie o amintire şi totodată să ne detaşăm. Pe de o parte e Ana, care îşi iubeşte tatăl, care iubeşte amintirea lui, dar care vrea să şi pună capăt acestei dureri şi să trăiască un nou început. Pe de altă parte, la o scară mai mare, e vorba de istoria României şi de un nou început după 1989, de conflictul dintre a privi în urmă, în trecut şi, pornind de la prezent, a-ţi îndrepta privirea spre viitor. Cum putem aduce aceasta sub un numitor comun?

Foarte interesantă şi mai puţin obişnuită e perspectiva ta asupra României. Nu te-ai născut aici, ci în Germania, dar fiind, din copilărie deja, foarte des în ţară, de la începutul anilor 1990, nu o priveşti cu ochii unui turist, să zicem, ai unui străin. E o ţară în care, prin tatăl tău, prin familia lui, ai vizibil rădăcini extrem de puternice, rădăcini care se consolidează, an de an, chiar şi prin obişnuitele întâlniri de familie într-unul din weekendurile verii. Şi mai ai o privire plină de dragoste faţă de România, fără însă a înfrumuseţa lucrurile, fără a întoarce privirea de la ce nu funcţionează bine, de la ce nu e în ordine. Descrii situaţii, de pildă, în care personajele se confruntă cu o birocraţie excesivă, vorbeşti despre cum se face sau nu se face dreptate în România, te referi la situaţia politică, la protestele din august 2018, şi mai faci şi scurte incursiuni în istoria ţării. Ce înseamnă România pentru tine?

Mi-am petrecut aici fiecare vară, câte şase săptămâni, şi pentru mine era, ca şi pentru personajul romanului meu Ana, un basm, un vis. Era o societate şi o viaţă în care, copil fiind, mă simţeam foarte liberă, era viaţa la sat care mă fascina, eu crescând în Germania la oraş. Viaţa în natură îmi dădea un sentiment de profundă libertate, mă jucam cu alţi copii, cu cei din familie sau eram la ţărani. Imaginea mea despre România e în continuă schimbare. Pe de o parte e acea Românie nostalgică a copilăriei. Apoi am fost în România, timp de un an, după terminarea liceului, într-un alt sat de munte, unde am şi predat, pe bază de voluntariat, la o şcoală. Atunci, după bac, am perceput iarăşi în alt mod România. În ultimii ani, de când îmi petrec mai mult decât numai vacanţele de vară aici, şi vin ori de câte ori pot, lucrez de aici şi am început şi câteva proiecte, de pildă renovăm o casă, sătenii nu mă mai văd doar ca germană. Pentru că vorbesc româneşte, deşi cu accent, pentru că vorbesc cu meşterii, cu vecinii, pentru că sunt cu mulţi oameni în contact, sunt percepută oarecum ca şi cum aş fi de-a locului.

Fiind, însă, tot mai integrată în viaţa de aici, şi acum revin din nou asupra întrebării tale, observ şi ce nu funcţionează şi mă surprind adesea enervându-mă. Înainte mă enervau cei care aveau o imagine negativă despre propria ţară şi nu-i înţelegeam. Acum, după ce mă lovesc de nu ştiu câte ori de aceleaşi probleme, de lucruri care nu funcţionează, încep să-i înţeleg. Percepţia mea legată de România se schimbă, aş putea spune, an de an, şi urmăresc cu mare interes cum evoluează lucrurile. Cât de mulţi dintre cei emigraţi se întorc înapoi, desigur nu e vorba de mase, dar revin pentru că le lipseşte ţara, le lipsesc prietenii, şi îşi clădesc aici o nouă existenţă, pun ceva aici pe picioare, atrag atenţia asupra României în afară. Vin cu exemple pozitive, îi sprijină pe localnici şi încearcă astfel să influenţeze în bine lucrurile. Constat asta în satul nostru, în regiune. Ce vreau să spun este că observ şi lucruri pozitive - cu atât mai multe cu cât îmi petrec mai multă vreme aici. Mulţi mi-au povestit că în afară sunt adesea trataţi ca străini, iar aici se simt acasă şi pot mişca ceva, pot schimba ceva. Îi admir pe aceşti oameni pentru curajul de a o lua de la capăt, de a deschide o afacere, de a crea joburi. Evident că sunt şi oameni care revin doar ca să facă bani, dar nu despre aceştia vorbesc.

România a devenit pentru mine un al doilea "acasă", un acasă, care creşte, în care îmi găsesc locul. E un loc nu doar îndreptat spre trecut, spre copilărie, marcat de amintirea tatălui, ci un loc în care înfăptuiesc ceva, în care încerc să ajung cât de des posibil, să cunosc cât mai mulţi oameni şi poveştile lor, în care întâlnesc grupuri diferite de oameni şi în care trăiesc în cotidian, în care am o viaţă. Familia e unită. E, ce-i drept, nevoie mereu de câţiva care se ocupă de organizare, dar aşa ne putem întâlni o dată pe an. Este foarte frumos să ne întâlnim în România, oameni din diferite ţări, să petrecem timp împreună. Pentru mine e foarte important ca familia să se înţeleagă bine, să împărţim ceva unii cu alţii. Cei mai tineri au 3-4 ani, iar cei mai în vârstă în jur de 90.

În roman, tatăl Anei nu e apreciat în Germania pentru ceea ce este şi ceea ce ştie, fiind nevoit să trăiască din joburi mult sub pregătirea sa.

Din păcate, este aşa adesea în realitate. Locul de provenienţă joacă, nu rare ori, un rol în modul în care este perceput un străin în Germania. Dacă vii din Franţa, eşti altfel văzut decât dacă vii, de exemplu, din România. Sau din Turcia. Fără ca oamenii să se întrebe mai întâi ce poate acest om, ce pregătire are, ce îşi doreşte, care sunt punctele noastre comune? Tema exilului, o chestiune în fond universală, este foarte importantă pentru mine. Oameni care decid să-şi părăsească ţara, în anumite circumstanţe chiar să fugă, dar care îi duc locului natal permanent dorul, şi care sunt aproape sfâşiaţi între noua patrie, unde au, poate, o nouă familie, un nou loc de muncă, şi dorul de casă, de acel "acasă", care e cumva edulcorat, pentru că, între timp, ţara pe care au părăsit-o nici nu mai este aşa cum era la momentul respectiv.

Cu acest subiect al exilului ai crescut, de fapt, datorită tatălui tău.

Aşa este, dorul de casă l-a însoţit, aşa cum se întâmplă şi în roman, în cazul personajului Nicu. Era dorul de România, dar şi de o Românie care nu mai exista, care nu mai era cea pe care a părăsit-o.

Cum a regăsit tatăl tău România, pe care o părăsise în anii 1970, în anii dictaturii comuniste, şi cum a perceput evoluţia ţării după '90?

Plin de speranţă. Şi-a revăzut în sfârşit, după decenii, familia. În acelaşi timp s-a izbit de un zid, constatând că vechile structuri încă mai există, că aceia care deţinuseră puterea nu dispăruseră peste noapte... Că au dat mai departe puterea copiilor şi nepoţilor lor, că partidele poartă alte nume, dar în rândul lor regăseşti cumva aceeaşi oameni. Deci, în acelaşi timp, şi dezamăgit.

Asumarea trecutului este un proces lung şi dificil. Acest subiect este încă foarte actual în România. Şi multe întrebări îşi mai aşteaptă răspunsul.