Maxim Krivțov, poetul care și-a asumat destinul de soldat

Maxim a scris un poem-premoniție asupra morții sale, pe care îl citează între timp toată lumea pe rețelele de socializare. E vorba de un text din volumul său „Poeme din abator”. Nu-ți trebuie prea multă imaginație, aflându-te pe linia întâi, pentru a găsi un titlu care exprimă întreaga oroare a războiului. Dar îți trebuie multă candoare și putere să rămâi om și artist, luând în fiecare zi arma în mâini ca să-ți aperi țara.

După moartea sa, despre Maxim Krivțov putem afla din mai multe surse. A participat la Revoluția Demnității, în Kiev, apoi s-a înrolat voluntar în forțele de apărare ucrainene, încă în 2014, de când cu anexarea Crimeei și rebeliunea pro-rusă din Donbas. A lucrat și la un Centru de Reabilitare și Readaptare a soldaților participanți la Operațiunea Antiteroristă, precum și la un Centru al Veteranilor. Este de 9 ani în mijlocul ostilităților, era dedicat trup și suflet misiunii sale de ostaș.

Maxim Krivțov despre el însuși

Într-un interviu pe Chytomo.com/en (portal ucrainean de literatură și cultură), proiectul „Words and Bullets”/„Cuvinte și gloanțe” al PEN Centrului ucrainean dedicat scriitorilor și jurnaliștilor ucraineni care s-au alăturat forțelor armate ale Ucrainei după începerea invaziei rusești din 24 februarie 2022, Maxim Krivțov îi vorbește reporterului Natalia Kornienko despre cum e să trăiești pe linia întâiși despre cum își vede țara, care înfruntă agresiunea Rusiei. Citez câteva fragmente. 

Întrebare: „În 2014, ai devenit voluntar la Academia Militară. Ți-ai dat seama atunci că acest război va dura ani de zile și că de la această etapă se va ajunge la operațiuni militare la scară largă?”

Răspuns: „Nu mi-am dat seama de nimic atunci. Totul în jur era nou. Oameni, mirosuri, sunete. Ruine, răniți, arme... Am avut un vis îngrozitor, care s-a repetat: mă plimbam prin Kiev și așteptam în stația mea de metrou cu o mitralieră în poală. Sunt unul dintre acei oameni groaznici care au spus că războiul trebuie luat ca un incendiu în stradă, pentru ca și alții să înțeleagă ce se întâmplă. În dimineața zilei de 24 februarie, am regretat profund aceste gânduri.”

Mai spune Maxim că după 2014 în Ucraina s-a accelerat procesul de conștientizare a independenței. Au început discuțiile despre limbă, despre cultură, despre identitatea națională. S-au format noi comunități, unite de dorința să facă ceva bun pentru țară și să-și asume niște responsabilități.

La întrebarea cum îi vede pe tinerii ucraineni de azi, răspunde:

„Minunați, puternici, deschiși, talentați, inspirați. Desigur, vor apărea unele contradicții și dezbateri. Unele lucruri se vor ajusta, schimba, redefini. Dar aceste celule sangvine ale țării se vor mișca și vor aduce în fiecare zi oxigen în inima ei tremurândă. Trebuie doar să învingem... Cel mai important lucru în război este să înțelegi pentru ce ești aici. Ca să înțeleg, pe mine mă ajută o anumită naivitate: oarecum copilăroasă, capricioasă. Înaintea unei primejdii, zâmbesc și aștept cu nerăbdare să înceapă aventura. Așa îmi este mai ușor să accept situația.”

Despre cei 33 de ani pe care i-a împlinit, Maxim a spus: „Mă gândesc rar la vârsta mea. Nici măcar în ce zi a săptămânii sau în ce lună suntem. Aici totul e diferit. Nu există vârstă, nu există timp măsurabil. Important este doar ce se va întâmpla la sfârșit.”

„Înfățișarea dvs.”, întreabă reporterul, „felul cum vorbiți, cum gândiți, îmi evocă figura unui filozof, unui predicator. Vă este familiară ipostaza de războinic?”

„Nu știu ce-mi este mai aproape. Nu știu absolut nimic. Dar aici, unde sunt eu, nici nu trebuie să știi. Aici e simplu: a fi sau a nu fi, a exista sau nu, a respira sau a te sufoca. De aceea sunt în război.”

Poetul Maxim Krivțov și-a asumat destinul de soldat. A murit pe câmpul de luptă. S-a ținut demn, ca atâția eroi ucraineni și confrați ai săi scriitori, artiști, jurnaliști, actori, dansatori, sportivi, care n-au avut ezitări în a decide ce este important pentru ei când au văzut că patria lor este în pericol să fie distrusă.

Cum suntem noi?

Războiul din Ucraina a ajuns o rubrică banală din buletinele de știri. Auzim zilnic despre noi atacuri rusești asupra orașelor din țara vecină, îi căinăm pe ucraineni, dar cumva ne-am obișnuit, de parcă acele atrocități s-ar întâmpla departe, la celălalt capăt al lumii. Nu ne afectează direct. Dar e suficient să-ți imaginezi cum arată viața oamenilor sub urletele sirenelor și cum e să cauți un adăpost de bombele ucigașe, și te cutremuri.

Ninsoarea din ultimele trei zile din Moldova a dat peste cap transportul public, a creat greutăți celor care trebuie să se deplaseze la serviciu, pe când în Ucraina colapsul serviciilor publice, catastrofa umanitară e un fapt cotidian. Un popor este exterminat de Rusia doar pentru faptul că și-a dorit libertatea și neatârnarea. Barbarii de la Kremlin nu-și ascund intenția că au în vizor și alte foste republici sovietice, aspirante la integrarea europeană.

„Sunt foarte îngrijorată de ce se întâmplă în Ucraina”, mi-a spus într-o zi o vecină din blocul în care locuiesc la Chișinău. Era în vara lui 2022, ea tocmai se întorsese din Statele Unite, de la fiică-sa care născuse un băiețel. Și acolo, în America, o prinsese ziua de 24 februarie, când Rusia și-a declanșat invazia la scară mare. „Nu se pot înțelege între ei Zelenski și Putin, dar mor oameni nevinovați. Noi vrem pace. Nu e războiul nostru”. La replica mea: „Ba da, doamnă, este și războiul nostru, va fi al nostru, dacă va cădea Ucraina”, mi-a adresat o privire neîncrezătoare, dojenitoare chiar. Nu înțelegea, nu accepta. E drept că nu-l justifica pe Putin, dar nici ucrainenilor nu le dădea dreptate.

Această atitudine mefientă o mai întâlnesc și azi, deși nu atât de des, printre oamenii cu care comunic. Sunt totuși doi ani de război, timp suficient să se lămurească oricine a cui e vina pentru masacrul din Ucraina. Mai auzi în troleibuz câte un schimb de replici, dar în general se tace. Se tace pentru a nu turna gaz pe foc, se tace din jenă, se tace din lehamite.

Ne-ar ajuta să fim oleacă mai patrioți, oleacă mai inimoși, mai empatici față de semenii noștri aflați în suferință și-n pericol de moarte, dacă ne-am gândi la oameni ca poetul Maxim Krivțov, care a ales să lupte pentru dreptul lui și al nostru la viață.