Note din transee

Mortala e mai cu seama batalia care are loc chiar in aceste clipe in linia intai a frontului. Literalmente pe viata si pe moartea lor, nu doar a pacientilor, e confruntarea medicilor, infirmierelor si asistentelor medicale cu incoronata moarte microscopica, vanand plamanii omului, coroana falnica a creatiei. 

La doar 34 de ani, una dintre ele si-a luat viata, la Monza. De ce? De frica, intre altele. De spaima de propria infectie. De groaza de a-i fi contaminat pe altii. De stres. Din pricina teribilei tensiuni care-i macina si marunteste zilnic, de dimineata pana seara si din amurg in zori de zi pe mai toti in precar echipatele, pe alocuri covarsitele clinici si spitale europene.

Un stres monumental ii da de furca, vizibil, si fiicei mele, medic chirurg luptand zi si noapte pentru viata pacientilor ei intr-un spital elvetian situat, cred eu, mult prea aproape de frontiera si de tragedia italiana.  

In comparatie cu efortul ei cotidian, cu efortul zilnic al celor care, in pofida penuriei de personal si de echipamente de protectie, de masti, de aparatura de ventilatie pentru cei grav bolnavi, se bat cu ostirile cotropitoare de asasini invizibili ca sa limiteze carnagiul coronei, nu mai conteaza, parca, nimic. Decat, poate, responsabilitatea, unitatea si solidaritatea noastra. E clar ca e urgenta nevoie de ele intru ajutorarea eficienta a eroilor din spitale care, in lipsa unor masuri eficiente de izolare si distantare sociala s-ar vedea, dimpreuna cu sectiile lor de terapie intensiva, rapid coplesiti.  

Ce inseamna, la oarecare distanta de aceasta fulminanta inclestare de la granita dintre viata si moarte, prima mea pereche de saptamani de izolare autoimpusa? Un  fleac? O victorie? O datorie elementara? O lectie? Sau inceputul unei recluziuni fara sfarsit? 

In transeea din dezinfectata cetate in care mi-am transformat casa, spre a o parasi doar ca sa-mi fac cumparaturi si sa aprovizionez o femeie in varsta, tintuita la domiciliu, spre paguba muschilor ei atrofiati si a psihicului ei asediat, constiinta pericolului infectiei inaintea incununarii cursei pentru elaborarea unui vaccin sau depistarea unui medicament antiviral eficient nu e decat unul din oaspetii mei permanenti. Alti musafiri ma nelinistesc purtandu-ma cu gandul ba la crescanda presiune psihica, la alte boli pentru care nu mai este timp, ba la amploarea pe care in tari carantinate de corona o ia, de pilda, isteria si violenta domestica. 

Intru calmare si ameliorarea starii mele de spirit, ma gandesc la altii, mai in varsta, ori bolnavi, cu un "Sitz im Leben" mai putin comod, prinsi de marele shutdown departe nu doar de-o gradina, ci si de o nevasta, de copii, de o iubita si de prieteni dragi, incapabili sa munceasca si reclusi in locuinte mai putin confortabile, cu biblioteci mai rau aprovizionate decat a mea, cu animale de companie pe care nu le pot plimba seara, pentru ca, la peste 65 de ani, n-au voie, vai, sa iasa din case in Romania, decat intre orele 11 si 13. 

Am si jenante accese de cruzime. Marturisesc ca nu ma prea intereseaza pierderile notabile de venit ale prostituatelor de lux. Dar nu oricine poate trece pe videochat. Nu-mi tulbura somnul nici angoasele oligarhiei de extractie securista careia, in Romania, ii e teama ca guvernul va ceda in fata revendicarilor de bun simt solicitand taierea insolentelor pensii speciale sufocand un buget care ar fi trebuit demult degrevat astfel incat sa se poata construi spitale moderne si plati ca lumea personalul medical.

Ma alinta speranta ca, de vreme ce s-a franat vadit cresterea exponentiala a numarului noilor infectii in tarile cele mai afectate, ca Italia, am putea incepe sa zarim in curand, palpaind la capatul tunelului, o timida luminita. Cand se va lumina de-a binelea nu stiu. Dar ma tot uit la ceas. Mi-e clar ca suntem in mortal pericol nu doar din cauza pandemiei, ci si a consecintelor ei economice, politice si psihologice. Un vaccin bun mai dureaza. Or, cu fiecare zi in plus in care, in loc sa se refaca cererea si oferta si sa se munceasca, guvernele se supraliciteaza reciproc ca sa transpuna contramasuri socialiste, promit si tiparesc cu nemiluita bani, salvand firme altminteri falimentare, fara sa-i ajute neaparat pe cei care chiar au nevoie si ar fi viabili, economic, intr-o lume cat de cat normala, iau simultan proportii multe rele grele. 

Se amplifica somajul mascat. Cresc amenintarea hiperinflatiei si alte primejdii financiare. Ia amploare spectrul unei megacrize de tipul celei dintre 29 si 33. Si sporeste exponential riscul unor viitoare catastrofe politice. Fiindca se extinde, concomitent cu virusul, pandemia dezinformarii. Odata cu ea se raspandeste neincrederea in guvernanti prea putin competenti, transparenti si liberali. Prea populisti si prea tentati sa-si prelungeasca privilegiile intarite de criza si de prea lesne exploatabila nevoie a oamenilor de a se lasa pe mana si in voia celor tari si mari. 

Cum se manifesta aceasta sinucigasa nevoie de supusenie, pregatitoare de viitoare tiranii care vor transforma supravegherile de populatie ale regimurilor totalitare ale secolului XX in mizilic? Docilitatea viitoarei inrobiri e ancorata in tendinta multora de a crede ca, la razboi ca la razboi, am fi, chipurile, siliti sa ne suspendam, ca ziaristi de pilda, datoria judecatii critice si functia de controlori ai primelor trei puteri. 

Realitatea e la antipod. Nimic n-a contribuit mai mult la iscarea si amploarea actualei crize decat cenzura, secretosenia si represiunea regimului comunist chinez, tipica lui birocratie, tipica lui contraselectie promovand obedienta si pedepsind competenta, refuzul tiraniei de a comunica deschis si de a tergiversa exportul de masti si de echipamente de protectie. 

Tirania, precum coruptia, ucide. Nu doar prin dezinformare. Intr-o criza de proportii istorice, salvatoare nu e, pe langa stiinta, decat democratia reala, cu disputele si confruntarile ei deschise de argumente si idei. Fiindca doar ea conditioneaza increderea si promoveaza responsabilitatea, solidaritatea si unitatea de care, in transeele noastre, avem nevoie ca de aer bine ventilat pentru plamani asaltati de morbul ucigas, ca sa-l nimicim durabil pe vrajmas.