O chestiune de mentalitate

Problema câinilor vagabonzi repune în discuţie o întreagă mentalitate publică. Ca să facem dreptate tuturor ar trebui să spunem că cei care au condus admnistraţia Capitalei de-a lungul timpului nu poartă singuri vina situaţiei de acum. Unii au încercat să facă ceva, dar s-au lovit pur şi simplu de o foarte mare rezistenţă populară. Ar putea fi consideraţi vinovaţi pentru că nu au înfruntat, cu toate riscurile (politice), opinia majorităţii?

Fostul primar al Capitalei, Traian Băsescu, a fost cel mai categoric în această privinţă, dar a cedat la un moment dat în faţa presiunii publice. Iar succesorul său Sorin Oprescu, învăţând lecţia, a evitat orice înfruntare pe această temă, preferând o poziţie ambiguă. În cele din urmă toată lumea s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură.

Să ne amintim că la un moment dat s-a discutat în Parlament o lege care descria cadrul general de acţiune oferind autorităţilor locale o libertate limitată. Faptul însuşi că se discuta o lege în Parlament era greşit, căci se nega primăriilor dreptul de a decide singure în aceste chestiuni de relevanţă locală. În plus o dezbatere naţională indica faptul că se are în vedere nu o problemă particulară de administraţie, ci condiţia însăşi a vieţii animale. Deşi nu avea vocaţia discursului speculativ, Parlamentul vorbea în cele din urmă despre relaţia dintre om şi animal şi despre responsablitatea omului faţă de toate formele de viaţă de pe pământ. Câinii au reuşit să devină emblema candorii animale, cumulând cea mai mare parte a acestei afectivităţi post-moderne, care se înrudeşte cu preocupările ecologiste. În plus, bucureştenii sunt o populaţie cu o personalitate distinctă, care ar dori în sinea lor ca aceste animale semi-domestice să devină o specie protejată. Chiar dacă nimeni nu a spus explicit acest lucru, toate sondajele de opinie au arătat că majoritatea bucureştenilor se pronunţă categoric împotriva euthanasierii câinilor vagabonzi. Uciderea unui copil îi pune, de aceea, pe bucureşteni într-o foarte mare încurcătură.

Realitatea este că dacă, în ultimii 10 ani de când problema a devenit acută, primăriile ar fi organizat riguros activitatea de castrare şi găzduire a câinilor fără stăpân nu s-ar fi ajuns aici. Scopul acestor activităţi ar fi trebui să fie diminuarea drastică a populaţiei canine, ceea ce nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, după o perioadă de recul, câinii s-au înmulţit din nou în mod necontrolat. Iar primăriile nu doar că nu s-au organizat mai bine, ci au luat şi măsuri cu totul absurde. Consiliul Local al sectorului 6 de exemplu a votat anul acesta o normă care îi obligă pe cetăţeni să plătească o taxă pentru câinii necastraţi. Dar vorbim aici de câinii de rasă, unii cu genealogii canine preţioase, care vor fi supuşi taxării de la începutul anului viitor. Taxarea câinilor de rasă este o politică inamicală faţă de cetăţenii Sectorului 6 şi este îndreptată într-o direcţie greşită. Nu micii terrieri sau pekinezi sunt o problemă de igienă urbană, deşi cu siguranţă moravurile buucreştenilor lasă şi în cazul acesta de dorit. Rareori poţi vedea pe cineva care strânge resturile fecale ale câinilor purtaţi în lesă! Strada este pe mai departe a nimănui, locul unde se poate întâmpla orice, unde gunoaiele sunt aruncate în deplină impunitate.

De fapt de aici ar trebui să înceapă discuţia: de la sentimentul de proprietate asupra străzii şi parcurilor. Dacă bucureştenii ar dobândi un sentiment mai acut că strada este, într-un anumit sens, un spaţiu de locuit, că le aparţine într-un sens difuz, dar că le aparţine totuşi, atunci ar spori şi exigenţa faţă de câinii fără stăpân, împreună cu exigenţa faţă de tot ce presupune salubritate.