O demisie care nu va fi explicată

Este firesc să ne întrebăm de ce a demisionat Mihai Răzvan Ungureanu. Președintele s-a mulțumit să ia act de această demisie și să acționeze rapid pentru instituirea unui interimat fără să manifeste nici cea mai mică surpriză. Nu e de mirare că toată lumea bănuiește că șeful  staului a respirat ușurat. De altfel bănuielile și speculațiile se înmulțesc, dar interesant este că nimeni nu caută să le combată. Toate instituțiile și persoanele implicate preferă tactica tăcerii sau a candorii simulate, ca de exemplu președintele Comisiei parlamentare SIE, deputatul Mihăiță Calimente.

Discreția este, indiscutabil, o virtute, dar în cazul acesta ea seamănă mai mult cu un complot împotriva opiniei publice. Absolut toți cei care știu sau care ar trebui să știe se confirmă unii pe alții în tăcere. Un ministru sugera de pildă că este firesc să nu aflăm anumite lucruri care țin de serviciile de informații, dar în realitate nu secretele spionajului se cer acum expuse, ci relațiile dintre instituțiile statului și dintre cei care le conduc.

Un lucru este cert: relația Iohannis-Ungureanu nu a funcționat. De fapt a fost uimitoare această apropiere pe care mulți au privit-o din start cu suspiciune. Klaus Iohannis fusese totuși prima propunere de premier a USL, iar mai apoi era aproape să devină ministru de intene în Guvernul Ponta, ceea ce îl despărțea radical de cercurile favorabile lui Traian Băsescu. Or, MRU era emblematic pentru acestea din urmă care îl și susțineau cu multă fervoare. Partizanii lui Traian Băsescu erau și fani entuziaști ai lui Mihai Răzvan Ungureanu. Nu e de mirare, așadar, că asocierea lui Iohannis cu MRU a trecut drept o ”convertire” a celui dintâi sau în oprice caz drept o discretă retractatio a activității politice anterioare. S-a remarcat de asemenea o modificare importantă a discursului lui Klaus Iohannis de la primul la cel de-al doilea tur de scrutin. În mod surprinzător, pentru cei cu urechea formată, candidatul liberalilor începuse să vorbească dintr-o dată cu o mai mare insistență despre ”lupta împotriva corupției”, ceea ce nu fusese deloc punctul său central înainatea primului tur de scrutin. Adversarii săi din zona dreptei îl urmăreau de altfel cu mare circumspecție suspicionându-l la tot pasul și însoțindu-l cu cele mai puțin binevoitoare comentarii. Asocierea lui MRU a trecut la rândul ei drept un semn al ”retractării”, sau, cum s-a spus uneori, o restaurare secretă a ”regimului Băsescu”.

Ceea ce a făcut plauzibilă apropierea celor doi a fost însă adversitatea comună față de Victor Ponta. Mihai Răzvan Ungureanu avea ceva de plătit și pentru că nu putea să o facă pe cont propriu, deși încercase, a trecut de partea lui Klaus Iohannis. Dar după demisia lui Victor Ponta nimic nu îi mai ținea laolaltă. Președintele, care îl putuse utiliza pe Ungureanu și ca argument în favoarea bunei sale credințe justițiare și atlantiste, pe care destui i-o puseseră la îndoială, și-a consolidat între timp poziția și nu mai avea nevoie de astfel de confirmări, iar cel de-al doilea va fi avut ambiții mai mari care au rămas nesatisfăcute.

Ce s-a întâmplat concret la SIE nu știm, dar de bună seamă că și acolo lucrurile au început să scârțîie dacă luăm în considerare eșecul stingheritor pe care președintele l-a înregistrat cu propunerea sa privind flota NATO la Marea Neagră. Și nu atât eșecul proiectului în sine, ci felul în care Președintele României a fost dezmințit de premierul Bulgariei Boiko Borisov. Cineva ar fi trebuit să-l prevină pe Președinte că ceva nu e în regulă și că se aventurează pe un teren cu totul nesigur.

Multe alte lucruri se vor fi adunat, așa cum s-a spus zilele acestea în presă. Nu le repetăm, dar nu putem ignora că ele vorbesc, fie și indirect, de cea mai proastă relație instituțională. Faptul că toți tac ne arată însă că dezvăluirea faptelor nu ar pune pe nimeni într-o lumină favorabilă.

Horațiu Pepine