O ultimă călătorie

În ziua în care Mati Ofore a urcat la bordul ambarcaţiunii supraîncărcate cu destinaţia Europa, Johnson n-a reuşit să-l prindă la telefon. N-a avut şansa de a-i spune cât de riscant e drumul şi de a-l sfătui, din nou, să-şi caute de lucru în Libia.

"I-am zis mereu că, începând din octombrie, marea e prea periculoasă!", povesteşte Johnson. Nu şi-a putut lua rămas bun de la fratele său. Ceva mai târziu i-a sunat telefonul. "Era tata. Mi-a spus că fratele meu a murit."

Mati Ofore a fost unul din sutele de refugiaţi de pe vasul cu destinaţia Lampedusa, eşuat săptămâna trecută. Peste 270 de oameni şi-au pierdut viaţa. Au fugit ca să scape de sărăcie, de războaie, de un viitor incert. Câţi alţii pier în condiţii similare nu se ştie.

Cenuşiul taberei de refugiaţi

"Lampedusa - Sat în Berlin" - scrie pe banner-ul amplasat în preajma corturilor montate în mijlocul cartierului berlinez Kreuzberg. În acest loc trăiesc, de peste un an de zile, refugiaţi din toată lumea. Este forma lor de protest faţă de reglementările pentru acordarea azilului în Germania.

Rufele sunt întinse la uscat pe corturile cenuşii. Lângă un termos de cafea, o cutie cu mere verzi. În bucătăria, amenajată tot într-un cort, multe vase murdare şi pâine îmbibată în apa de ploaie.

Sub un copac stau de vorbă câţiva bărbaţi. Mulţi dintre ei au sosit în Europa în ambarcaţiuni vechi, supraîncărcate. Unii şi-au pierdut pe mare fraţii, nevestele, copiii. "Dar jurnaliştii vin numai când se scufundă un vas mare", spune furios un tânăr.

Nigerianul Bashir îl aprobă: "Europa nu face nimic pentru a-i salva pe refugiaţi." Bărbatul în vârstă de 40 de ani nu va uita niciodată ziua de 27 mai 2011. Ambarcaţiunea în care l-au înghesuit soldaţii libieni s-a răsturant în apropiere de Lampedusa.

Bashir, care înainte muncise pe un şantier din Tripoli, a fost salvat. Cei doi copii mici ai săi, care îl însoţeau către o viaţă mai bună, au murit înecaţi. "A fost cea mai neagră zi din viaţa mea", spune el. N-o spune trist, ci furios. Refugiaţii au lansat apeluri de urgenţă către Italia, Tunisia şi chiar către paza de coastă din Malta. Ajutorul a sosit, însă, prea târziu.

Rămâne doar amintirea

Nici Johnson nu va uita niciodata ziua în care şi-a pierdut fratele. "Am plâns în continuu", spune el cu vocea scăzută. Îşi duce traiul într-un cort pe care îl împarte cu un alt refugiat. Dintr-o valiză micuţă scoate un album foto. Dintr-o poză îi zâmbeşte sora rămasă în Ghana. Cu Mati nu are nicio fotografie. Nici cu cei trei nepoţi ai săi, fiii lui Mati, rămaşi acum orfani, nu are nicio poză.

"I-am spus mereu că ar fi bine să-şi găsească de lucru în Libia...", mărturiseşte Johnson încercând, parcă, să explice printr-un singur gest al mâinii, trista sa condiţie: un cort cenuşiu, o bucătărie murdară, sandalele de plastic din picioare, treningul subţire de pe el.

Chiar şi aşa, ar vrea să rămână în Germania. E hotărât să muncească, nu contează ce sau unde. În fond, de-acum încolo va trebui să aibă grijă şi de familia fratelui său. Fratele de la care nici măcar n-a apucat să-şi ia rămas bun.