Acuzaţiile gratuite nu sunt nimănui de folos

A căuta vinovaţi după pustiitoarea catastrofă naturală este omenesc, dar nu ajută nimănui. Nici victimelor, nici rudelor acestora, nici celor care şi-au pierdut agoniseala de-o viaţă în câteva minute, în urma viiturilor provocate de aversele de ploaie necontenite zile în şir.

Hannah Cloke, hidrolog britanic, a lansat în Sunday Times şi pe postul german de televiziune publică ZDF acuzaţia că avertismentele Sistemului European de Avertizare împotriva Inundaţiilor (EFAS) nu au ajuns la timp la cunoştinţa oamenilor din Germania. Este un "monumental eşec de sistem", a declarat ea. Vicepreşedintele grupului  liberal (FDP) din Bundestag, Michael Theurer, şi-a însuşit această afirmaţie, adăugând că ministrului federal de Interne, Horst Seehofer, îi revine pentru aceasta "răspunderea, nemijlocit şi personal". Este o acuzaţie care poate face senzaţie în campania electorală, doar că nu corespunde adevărului. 

De exemplu, canalul public de informaţii WDR 5 din landul Renania de Nord-Westfalia a difuzat marţea trecută la ora 8 dimineaţa, deci cu mai bine de 24 de ore înaintea catastrofei, următoarea ştire: "Serviciul German de Meteorologie avertizează că vor fi furtuni violente însoţite de ploi abundente, pe alocuri extrem de abundente." Acelaşi post a avertizat ulterior că va veni "o ploaie de durată, însoţită de descărcări electrice, cu potenţial de furtună. Pe alocuri sunt de aşteptat căderi de grindină, creşterea nivelului apelor şi inundaţii."

Cine a urmărit buletinul meteo putea aşadar să-şi închipuie ce va veni. Iar cine a urmărit în plus şi radarul de ploaie sau, pur şi simplu, s-a uitat pe geam, a ştiut precis ce se anunţă.

Sistemele globale de alarmă nu pot prevedea catastrofele locale

Dar ce nu putea nimeni să prevadă pentru a lua măsuri de precauţie au fost viiturile extrem de rapide abătute asupra unor localităţi cum este Schuld an der Ahr. Există pur şi simplu stihii ale naturii atât de imprevizibile, încât nici priceperea şi experienţa de generaţii a inginerilor, alături de toate mijloacele tehnice din lume, nu le pot stăvili forţa distructivă. Nici EFAS nu este capabil de asta.

Sistemele de alertă timpurie ne pot avertiza că va creşte relativ încet debitul râurilor, dar nu ne pot avertiza în faţa viiturilor. În cele din urmă experienţa noastră seculară în materie de inundaţii este norma pentru protecţia împotriva inundaţiilor, tot ea stabileşte unde se poate construi şi unde nu.

La Schuld pe râul Ahr au fost luate de viitură case tradiţionale, vechi de secole, care făcuseră faţă multor inundaţii trecute; au fost distruse poduri noi, construite în ultimele decenii după toate regulile artei, ţinându-se seamă de riscul unor inundaţii, care au fost inspectate şi renovate periodic.

Şi cea mai bună protecţie împotriva inundaţiilor cunoaşte limite

Şi argumentul că sistematizarea albiei râurilor, canalizarea şi impermeabilizarea solului ar fi responsabile pentru catastrofe de acest gen nu este, în mod excepţional, valabil în cazul râului Ahr; acesta îşi urmează în linii mari cursul firesc, intervenţia omului fiind minimală.

Nici catastrofa de la Erftstadt nu a fost previzibilă pentru Oficiul federal de protecţie în faţa catastrofelor sau pentru cetăţeni. Acolo un râu ieşit din matcă s-a deversat într-o balastieră pe care a înmuiat-o într-atât, încât a înghiţit de-a dreptul părţi ale unei localităţi învecinate. Într-o regiune cum este bazinul carbonifer Rheinisches Kohlerevier, în care se află şi localitatea Erftstadt, în care minerii au scos la lumină cărbune milenii la rând, surpize de acest gen s-ar putea oricând repeta.

Aplicaţiile electronice nu sunt suficiente

În prezent sunt vehement criticate şi aplicaţiile publice de avertizare cum ar fi KATWARN sau NINA, care au lansat tardiv avertismente sau au lansat mesaje contradictorii. Acestea i-ar fi determinat pe oameni mai degrabă să rămână acasă decât să fugă din calea viiturilor, iar coridorul de evacuare recomandat ar fi fost prea îngust. În plus, aplicaţiile ar fi eşuat lamentabil când s-a întrerupt curentul electric.

Dar o aplicaţie nu poate şti unde exact va fi dusă de ape o casă în viitorul imediat. Şi poate cei responsabili vor învăţa câte ceva din asta şi vor aduce îmbunătăţiri aplicaţiilor. Dar cel mai important ar fi să învăţăm din asta să nu ne bazăm în primul rând pe noile şi frumoasele jucării digitale, ci să ne folosim simţurile cu care suntem înzestraţi.

Câteodată ar fi recomandabil să nu aruncăm peste bord tehnica analogă verificată în timp, cum ar fi de exemplu vechea reţea telefonică, în stare de funcţiune şi în cazul unei pane de curent.

Cine va fi lovit de următoarea catastrofă?

După reconstrucţia din următoarele decenii, oamenii de pe valea Ahr-ului vor fi dotaţi şi cu un sistem mai performant de avertizare timpurie. Dar următorul potop se va dezlănţui probabil în apropierea altui râu şi va distruge un alt sat care nu va fi la fel de bine pregătit, undeva în Turingia, în Parcul Naţional Harz sau în Alpi. Nu se poate şti unde, aceasta zace în natura lucrurilor.

Acesta este adevărul amar: există forţe ale naturii care sunt mai puternice decât noi oamenii, care lovesc rapid şi neaşteptat, şi nu există sisteme care să ne avertizeze cu adevărat din timp. Între acestea se numără şi fulgerele, tornadele, cutremurele şi incendiile.

Ce ne rămâne de făcut? În cazul arhitecturii şi urbanismului să învăţăm din experienţa trecutului, să construim mai bine şi mai sigur şi să sperăm că data viitoare nu va fi şi mai rău. Trebuie în sfârşit să acceptăm că nu avem nevoie de câte un vinovat pentru fiecare problemă.