Iohannis și criza perpetuă

Quo vadis România? Guvernul Cîțu stă, inevitabil, să cadă, împins către prăpastie, la prima vedere, de ambițiile absurde ale premierului și ale președintelui, care se cramponează de putere, în ceea ce Klaus Iohannis a pretins, pe drept, că e ”un stat eșuat”, dar la cârma căruia se află el de șapte ani.

Nu se poate înțelege, prin urmare, de ce nu-și dă demisia, cum e obiceiul și remediul oricărei democrații care se respectă? Și de ce insistă să-l mențină la Palatul Victoria pe un șef de guvern vădit incompetent, certat cu legea, inapt moral și intelectual să redreseze o Românie într-o criză evitabilă, dar care, creată frivol chiar de liderii ei, e cu atît mai acută, cu cât țara n-a apucat să fie modernizată instituțional și consolidată ca stat de drept, înainte ca structurile euro-atlantice la care aderarea i-au părut a fi salvarea, să alunece și ele în crize permanente?

Cauzele crizelor

Pentru că, ”înainte de a fi un stat eșuat, România a fost o democrație defectă”, vor releva unii, just. Pentru că ”sunt idioți”, vor opina alții. ”Jaful”, vor striga mulți, explicând prin lăcomie irepresibilă un comportament politic și cinic, și absurd, de vreme ce le distruge lui Iohannis și Cîțu partidul și le va da inexorabil țara și puterea pe mâna extremismului, de vreme ce ”vor să rămână cu orice preț la ciolan, cât mai mult și mai puțin controlat”.

În termeni de putere, mai degrabă decât de bani, vor gândi nu puțini. ”La mijloc e șantajul serviciilor, care l-au învins” cândva și pe Emil Constantinescu, groparul CDR și al PNȚCD, vor replica ei.

Plauzibile sunt toate aceste variante. Nu era nevoie de Pandora Papers sau de dezvăluirile anterioare, zise Panama Papers, ca să știm cum se comportă chiar și potentații nominal democrați ai lumii, nu doar tirani ca Putin. Cei din urmă își jefuiesc compatrioții și strâng din pradă averi incomensurabile, spre a le investi în dubioase afaceri offshore, unde sunt parcați și banii unora din șmecherii politici ai democrațiilor, periodic devoalați de jurnaliști puși pe urmele banilor de adversarii politici ai magnaților demascați.

Cum să reacționeze la toate acestea cetățeanul european obișnuit, care din 2008 încoace a început să se vadă expropriat lent, dar sigur, prin politici economice și financiare iresponsabile, fiind obligat să-și ia adio de la prosperitate, dacă de pildă politica dobânzilor zero îi mănâncă economiile, înainte ca inflația și politicienii crapuloși să-i devoreze restul? Sau dacă politicile anti-pandemie îi falimentează mica afacere, îi deprimă copiii, îi distruge psihologic familia?

Reacțiile care eternizează crizele

Se va umple de lehamite și va refuza să mai acorde vreo atenție clasei politice ori să se prezinte la vot? Va ieși în stradă, furios, dar inconsecvent? Va protesta doar punctual? Se va răcori înjurând? Va începe să aleagă extremiști? În aceste cazuri va perpetua criza, punând paie pe foc. O va potența și o va prelungi, perpetuând astfel, fără să vrea, mandatul celor care, aflați la butoane, vor invoca ”nevoia de stabilitate” și de ”luptă împotriva extremismului”, spre a se eterniza la putere.

Pentru politicienii incompetenți aflați la putere, crizele permanente sunt o mană cerească. Nemulțumirile crescânde amplifică și frica de schimbare, și patima nihilistă. Ambele le oferă politicienilor ticăloși un arsenal inepuizabil de pretexte de scoatere din uz a mecanismelor democratice, de îngrădire a drepturilor și libertăților și de formare a unor noi coaliții toxice, menite esențialmente să evite ca ei să-și piardă puterea (și priza la resursele statului). Ambele îi ajută să împiedice accesul la putere al unei conduceri politice cu adevărat noi, reformiste, modernizatoare în sensul bun al cuvântului, care să înceapă să îndrepte realmente lucrurile.

Aceste pretexte și demersuri, ungând mecanismul utilizării crizelor pentru dăinuirea la timona politică, amplifică mefiența justificată a alegătorilor. Ea se suprapune pe bănuielile, circumspecția, dubiile și scepticismul provocate de cadouri nemeritate acordate unor dregători inadecvați de străini, cum a fost premiul Carol cel Mare înmânat, vai, unui lider ca Iohannis, care și-a depășit nivelul de competență și a trădat valorile pentru care a fost distins.

Mefienței i se adaugă apoi diversiunile naționaliste de amplificat popularitatea ajunsă de asemenea în criză (ca atacurile anti-maghiare ale președintelui). În fine, cireașa de pe tortul otrăvit e dezinformarea din segmente importante ale peisajului mediatic. Ea sporește sistematic neîncrederea în presă, în instituții și în puterile statului de drept, derutând un electorat oricum bulversat și, adesea, needucat, căruia, sustrăgându-i-se justiția și valorile tradiționale în stare să-l stabilizeze moral și mental, i se fură busola, astfel încât, năucit, să lase democrația să moară.

Istoria, scopul și sensul profitabilelor crize românești

Aceasta a fost în România politica forțelor postcomuniste care, cu pauze scurte de regenerare, precum cea de care a profitat Monica Macovei spre a introduce reformele din justiție, distruse apoi de USL și PSD, iar mai nou lăsate neresuscitate de PNL și UDMR, s-au perindat la butoane și-au împiedicat eliberarea și modernizarea țării. Au compromis lustrația, au furat masiv, au corupt tot ce era de corupt, punând și menținând partidele, justiția, serviciile secrete și media sub control.

Jocul lor, pe care par să-l fi asimilat varii politicieni occidentali, experți nu atât în a-i învăța pe est-europeni să facă reforme, cât în a rămâne ei înșiși, mult dincolo de vremea potrivită, prin crize permanente la putere, îl fac acum, la București, președintele Iohannis și premierul Cîțu.

După demiterea controversată a lui Vlad Voiculescu ambii erau avertizați. Știau bine că repetarea procedurii risca acut să rupă coaliția. Și totuși au repetat-o, luând în calcul cinic aruncarea țării în criză politică și guvernamentală. Ce-a fost în capul lor? Ce e acum, în afară de USL-ism? Conștiința că, dacă țara și spitalele ard, ”baba” proverbială e înclinată nu doar să se pieptene, ci și să le acorde o nemeritată încredere, făcînd crizele perpetue politic și economic profitabile.

Iată de ce dregătorii dâmbovițeni n-au niciun interes să se adopte reforme meritocratice, în genul celor preconizate de Vlad Voiculescu (ori Stelian Ion) și să se ia măsuri medicale și administrative eficiente, în stare să diminueze riscurile pandemiei sau ale internărilor în spitale.

Acul de cojocul prelungirii crizei românești

Iată, de asemenea, de ce îi ajută, incompetenți cum sunt, instabilitatea politică. În fața moțiunii de cenzură punând capăt actualului guvern, Iohannis și Cîțu par a miza pe imorale manevre procedurale, menite să scoată din joc parlamentul și voința de schimbare a suveranului, care e națiunea, iar nu președintele, spre a prelungi era cleptocrată și, odată cu ea, criza. În condițiile în care e clar că USR nu va reveni în coaliție cu premierul Cîțu la cârmă, amândoi par, vădit, a se bizui pe dorința PSD de a decredibiliza irevocabil PNL, lăsându-l pe Cîțu să deconteze dezastrul și pe lipsa poftei parlamentarilor de a renunța la mandat în favoarea anticipatelor.

Pe scurt, Iohannis și ciracul său speră în viabilitatea și longevitatea unui guvern minoritar. În fine, ambii se bazează pe sprijinul tacit și fățiș al acelor grupuri politice, securiste și mafiote care au sugrumat eficient România decenii la rând, prin controlul generator de veșnice crize, exercitat asupra resurselor financiare și asupra celor patru puteri din stat. Căci par a fi de părere, studiind longevitatea Angelei Merkel la butoane, în ciuda neîncetatelor crize zguduind în lanț Germania din 2008 încoace, că a perpetua crizele, inventând la rigoare și unele noi, e a se menține la putere.

Au românii ac de cojocul unor astfel de idei, alianțe, manevre și crize? Au, dacă se concentrează consecvent pe înlăturarea de la butoane a celor vinovați de crizele punctuale, care, legate, devin una permanentă, fără să se mai lase manipulați să ceară ca înlocuitorii ticăloșilor să fie angelici, fără prihană și perfecți. Ajunge să nu fie extremiști sadea și să-și fi demonstrat credibil pregătirea, meritele și competența. Ajunge ca ”răul mai mic” să formeze partide conduse cât de cât credibil.

Dar dacă răul mic greșește grav? În acest caz ajunge să fie cât mai grabnic înlăturat și să i se substituie unul și mai mic, sub forma unor politicieni încă necompromiși. E adevărat însă că misiunea politică a românilor e grea. E mai grea decât oricând în ultimii 30 de ani.

Când, regretând pe drept că nu s-a făcut lustrația, mulți mai aveau valori și își puneau speranțele într-un partid de centru-dreapta. Când neîncrederea generală în instituții și elite nu luase amploarea actuală. Când Europa și America încă nu-și pierduseră nordul. Când climatul general și contextul politic european și occidental erau favorabile, nu ostile democrației liberale și civilizației iudeo-creștine.

Înseamnă toate acestea că trebuie capotat? Dat frâu liber deznădejdii și fatalismului? Dimpotrivă. Dacă Moldova a avut șansa Maiei Sandu, nici România nu e lipsită de alternative politice credibile.