Otrăvirea lui Navalnîi și intoxicarea vestului

Navalnîi otrăvit? Ei, aș! Verdictul medicilor, care informaseră opinia publică în debutul săptămânii că șeful opoziției ruse, aflat în oblăduirea lor, dădea foarte probabile semne să fi fost intoxicat cu o substanță din clasa inhibitorilor de colinesterază, n-a suscitat aprobarea Moscovei.

Pe purtătorul de cuvânt al Kremlinului, confirmarea berlineză a otrăvirii lui Navalnîi l-a iritat în mod deosebit. Omul lui Putin s-a grăbit, deci, să afirme că diagnosticul experților germani n-ar constitui, dixit Peskov, o "dovadă a otrăvirii" lui Navalnîi. Otrăvirea fusese anterior vehement dezmințită de medicii din Omsk, care susținuseră că Navalnîi ar suferi de o boală metabolică, bazată pe glicemie scăzută.

A muri în Rusia

Dar noi cu cine votăm? Pe cine să credem? Pe medicii germani de la unul dintre cele mai prestigioase clinici europene, potrivit cărora otrăvirea l-ar putea lăsa pe Navalnîi cu sechele pe viață? Sau pe omologii lor din Omsk, ai căror colegi cad pe capete de la ferestre dacă nu se conformează fără să crâcnească politicii anticorona a regimului Putin, faimos și în Siberia pentru repetata prigonire a liderului opoziției ruse?

La urma urmei s-a mai murit în Rusia și din alte cauze decât plonjatul în gol de la etaj. Ori de pneumonii iscate de virusul corona. De pildă, sub idolul lui Putin, Stalin, se mai murea de bolile generate de gloanțe prea reci rătăcite, nu se știe prea bine cum, în plămânii celor sortiți pieirii. Sau de sinucideri de inși decedați cu vreo cinci proiectile de plumb în spinare.

Oare de ce s-a amânat inexplicabil de mult transportul la Berlin al robustului om politic rus? Poate ca să dispară urmele otrăvii folosite spre a-l amuți eventual pentru totdeauna pe Alexei Navalnîi?

Nu știm. Dar ne învață experiența și insistența regimului Putin de a nu-și ascunde integral crimele, spre a intimida cu atât mai vârtos. Știm, prin urmare, indubitabil, dintr-o serie întreagă de atentate similare, cât de riscant trăiesc oriunde în lume rușii care l-au contestat pe dictator și îndrăznesc să bea un ceai. Cu atât mai periculos trăiesc dușmanii lui cei mai articulați și curajoși, ca Alexei Navalnîi. Pe ei tiranul îi consideră vrăjmași de moarte. Și nu întâmplător, de vreme ce a spune adevărul bine și fără înconjur într-un mediu al minciunii clarifică, unește, întărește și se bucură mereu de o enormă rezonanță în popor. Și numai de popor, de furia lui ca și de adversari externi edificați, fermi și uniți se tem adesea dictatorii.

Realitățile cosmetizate de minciunile rusești

A nega realitățile e, în dictaturi, un modus vivendi. Căci a le admite e, din perspectiva tiranului, un act prea periculos ca să poată fi tolerat.

Ori de câte ori se simt slăbiți, impopulari și în dificultăți crescânde, autocrații și liderii totalitari recurg la acte spectaculoase de intimidare. Lui Putin numai bine nu îi merge. Pandemia a afectat Rusia net mai serios decât a vrut regimul să admită. Întreținerea unei armate colosale, cu care Moscova își amenință vecinii și, mai ales, regiunea baltică, determinând până și pașnica Suedie să disloce mai nou forțe terestre, navale și aeriene în insula Gotland, costă enorm economia rusă. Care e complet neperformantă.

Rusia nu mai poate finanța concomitent și nivelul de trai al națiunii, și aventuri militare, și multiple conflicte înghețate, și liniile de comunicație ale unui imperiu extins mult dincolo de frontierele sale naturale, și costisitoarele ei alianțe cu alte tiranii din fosta URSS ori de aiurea. 

Or, una e ca dictatorul să se poată crede singurul care știe acest sumbru adevăr. Cu totul alta, să se ivească, din interior, disidenți apți să-l rostească persuasiv, edificând deopotrivă poporul și întreaga lume.

Când vestul se preface orb

Democrațiile ne garantează dreptul de a nega realitățile. Doar responsabilitatea și conștiința că a afirma și propaga minciuna poate face rău și chiar distruge vieți ne împiedică să mințim sistematic.

Dar ce mai înseamnă adevărul, conștiința și responsabilitatea într-o lume înecată în relativism? Ce mai înseamnă o crimă politică dacă nu i se poate spune pe nume? Dacă, nedemascată de limbaj, dispare cu totul sub povara dificultăților epistemologice și-a greutății de-a numi substanța și doza otrăvirii adversarului politic? Și dacă toate acestea ne răpesc siguranța că netrebnicia petrecută chiar sub ochii noștri chiar a avut loc?

Căci presa ce face? "Scrie ce este", zicea fondatorul revistei germane Der Spiegel. Dar dacă ce este ni se pare indicibil și nepublicabil? Dacă ne punem rău cu tiranul de care credem c-am avea mare nevoie?  

In siajul postmodernismului și deconstructivismului francez și a dezvoltărilor lor neomarxiste care fac azi ravagii în SUA și în vest, negarea sistematică a realităților a devenit și-un obicei occidental. Se practică în numele toleranței, al științei, al pragmatismului politic. Dacă putem alege ce e adevărat, de ce să nu ne-alegem propriile elucubrații, de ce să nu cotizăm la un nou absolutism, susținut ideologic de politici identitare și ecologice date, vai, ca și cum ar fi "fără alternativă"?

Așa a ajuns negarea realităților să intoxice vestul și să deformeze împăciuitorist și comportamentul liderilor lumii libere, grevând deopotrivă șansa libertății noastre, a celor tiranizați, și viața viitoarelor generații.

O îngăduință doar aparent profitabilă

E adevărat că realitățile politice nu sunt întotdeauna simple și tranșante. Raporturile germane-ruse sunt de tipul celor complexe. Pe măsură ce-a contribuit cu frivolitate la vexarea repetată a lui Donald Trump și deteriorarea relațiilor transatlantice, Germania a început să întrețină raporturi mai bune cu tiranul rus decât orice altă putere apuseană.

Dar când tiranul sare calul, pe oficialii germani îi apucă jena și regretele. I-au adus deci victima la Berlin, nu însă fără ca Angela Merkel să declare, prevenitor, că leșinatul Navalnîi, cel aflat în comă, "n-a beneficiat de o invitație oficială" de a veni în Germania. Țară, care s-a văzut grav umilită de Moscova, după ce un asasin, aflat probabil în solda serviciilor secrete ale Kremlinului, a ucis la Berlin un refugiat cecen.

Într-un gest rar, cancelara s-a alăturat ministrului ei de externe ca să-i ceară împreună și, ca atare, cu mai mare greutate lui Putin, ”elucidarea” celor petrecute cu Navalnîi. Or, ce valoare are acest gest cu adevărat? Și ce autoritate are Germania în fața Rusiei fără susținerea Uniunii Europene, a Americii și a întregii alianțe nordatlantice?

S-a spus că solicitarea de elucidare a atentatului asupra lui Navalnîi ar fi o probă de cinism gratuit. În fapt, dictată de interese comerciale, întreaga politică externă a Berlinului pare lovită fie de cinism, fie de-o prostie extrem de păgubitoare, în condițiile în care Germania practică în continuare împăciuitorismul față de cele mai agresive regimuri autocrate și totalitare, de la Moscova la Beijing și de la Teheran la Ankara. Or, excesiva indulgență față de tiranii numai profitabilă n-a fost vreodată.