Papa loveşte crunt în antisemitism

Apariţia lui „Isus din Nazaret”, cel de-al doilea volum al Papei Benedict al XVI-lea despre începutul creştinismului, despre naşterea, patimile şi moartea fondatorului noii religii ivite în sânul iudaismului contribuie la clarificarea unei serii de chestiuni de-o importanţă crucială pentru istoria lumii. Cui trebuie să i se atribuie vina pentru răstignirea lui Isus? Ce rol au jucat evreii ca popor în cele petrecute atunci?

Cea mai importantă luare de poziţie a cărţii Suveranului Pontif vizează împrejurările morţii şi învierii. Pentru că Papa stabileşte clar că evreii nu sunt de vină, ca popor, pentru răstignirea lui Isus, că nu-i apasă, altfel spus, vreo vină colectivă. Scrierile Noului Testament nu oferă nici confirmare a tezei contrare, constată Benedict al XVI-lea, lovind cu sete într-una din cele mai funeste şi longevive prejudecăţi antisemite.

Deşi Biserica Romano-Catolică a adoptat de ani mulţi această poziţie, noua ieşire la rampă a şefului ei e greu de subestimat. Pentru că autoritatea lui e mare, iar scrierea sa explică pe înţelesul oricui de ce este o prostie şi o minciună să afirmi că „evreii” l-ar fi ucis pe D-zeu.

Mai nici un pogrom, masacru sau genocid căruia i-au căzut victimă evreii în universul creştin din emisfera vestică, în ultimii 2000 de ani, nu ar fi avut poate loc, în absenţa elucubraţiilor privind prezumtivul "deicid" evreiesc.

Această aberaţie constituie vulnerabilul temei al antisemitismului bisericesc, fără de care nici antisemitismul rasist al secolului XIX şi XX, nici Holocaustul n-ar fi fost imaginabile.

Aberaţia cu pricina ignoră suveran nu doar rolul cheie al ocupanţilor romani, ci şi faptul că, înaintea şi în timpul răstignirii, majoritatea covârşitoare a poporului evreu nu se afla nici pe Golgota, nici în Templul din Oraşul Sfânt, nici la Ierusalim.

Enormitatea cu pricina, un tenace basm teologic, „uită” că milioane de evrei erau răspândiţi care încotro, în ţări străine din bazinul mediteranean şi nu ştiau nimic despre evenimentele din capitală.

Himera deicidului n-a fost singura care a alimentat îndârjitul antisemitism creştin. Ura faţă de evrei a luat proporţii şi în baza unei interpretări eronate a unor texte din Evanghelii. Spre a corecta aceste lecturi strâmbe, cartea Papei, care reaminteşte că evrei au fost deopotrivă Isus, mama sa şi toţi apostolii şi evangheliştii, analizează şi un pasaj controversat extras din Evanghelia după Ioan.

Explicând că răspunderea pentru răstignire îi revine doar aristocraţiei templului şi adepţilor ei, precum şi unor grupuscule revoluţionare, Benedict respinge înţelegerea expresiei „evreii”, din Evanghelia după Ioan, ca fiind rasistă ori aplicabilă întregului popor al lui Israel.

Rectificările papale nu constituie o noutate teologică. Anevoiosul drum al reconsiderării stăruitoarelor clişee antisemite ale Bisericilor Creştine a debutat, graţie Conciliului Vatican II, cu Nostra Aetate. În 1965 Biserica Catolică a declarat clar şi răspicat că nu li se poate atribui evreilor vina pentru moartea lui Isus.

Din păcate, Biserica Ortodoxă şi mulţi credincioşi catolici sunt departe de a fi ajuns la acest nivel de înţelegere. Iar cerbicia neroziei şi răutăţii unei sângeroase prejudecăţi, vechi de 2000 de ani, n-ar trebui subestimată. Încât lovitura aplicată antisemitismului de către papă riscă să nu fie fatală.

Autor: Petre M. Iancu

Redactor: Robert Schwartz