Papa şi evreii, o întâlnire faţă către faţă

E un gest mare. E un semnal de efectivă fraternitate iudeo-creştină. Şi era, în actualul context, imperativ. Căci în Uniunea Europeană antisemitismul trece printr-o alarmantă recrudescenţă. Europa se vede asaltată de extremişti de dreapta şi de stânga, ce-şi propagă antisemitismul programatic în mod deschis, ori abia voalat, ca antisionism. Şi e o zonă inundată de sute de mii de refugiaţi şi imigranţi musulmani, provenind din zone marcate de o veritabilă cultură a urii crunte faţă de evrei.

În faţa amplorii fără precedent a reşutei multora în mortala maladie a urii faţă de evrei, care a scufundat Europa, la ultima ei erupţie acută, acum trei sferturi de veac, în catastrofa Holocaustului, nimic nu pare să aibă efecte mai benefice decât deschiderea „spre celălalt” a personalităţilor de prestigiu. Şi certificarea propensiunii lor pentru un autentic dialog interreligios.

Care se petrece faţă către faţă, precum întâlnirile decisive. Ce ne pot schimba radical. Căci pare riguros adevărată vorba lui Andrei Pleşu, potrivit căreia „suntem, în bună măsură, suma întâlnirilor noastre”. Fapt evident în analele relaţiilor dintre evrei şi creştinii catolici, dialogul evocat nu e unul condamnat la sterilitate, ci, din contră, poate fi, sau ar trebui să fie, realmente, fructuos.

Această aserţiune e lesne de probat. Cu doar 50 de ani în urmă, catolicii îi mai considerau pe evrei un popor „deicid”. Conciliul Vatican II a pus capăt, între catolici, acestei tragice sminteli, rectificând una dintre marile şi cele mai longevive nedreptăţi ale istoriei faţă de poporul ales. Una, care a otrăvit durabil raporturile dintre două religii strâns asociate şi a pregătit terenul marelui cataclism numit, în ebraică, Shoa.

În sinagoga din Roma, Papa Francisc a abordat duminică, 17 ianuarie 2016, această cea mai atroce crimă în masă din istoria umanităţii, desemnând-o ca „Shoa”, deci prin recurs la noţiunea evreiască pentru Holocaust, un termen grecesc trimiţând şi el la ebraicul „ola”, care, extras din Biblie, înseamnă „ardere de tot”.

Primit entuziast de bimilenara congregaţie evreiască locală şi de Rabinul-Şef al Italiei, Riccardo di Segni, Suveranul Pontif a ţinut să-i strângă mâna şi lui Piero Terracina. E vorba de unul dintre supravieţuitorii deportărilor de evrei italieni, expediaţi în octombrie 1943, de către nazişti, spre a fi lichidaţi la Auschwitz.

Alţi şase milioane de coreligionari ai lui Terracina n-au supravieţuit industrialului program de exterminare, pus la cale şi în aplicare de nazişti, cu ajutorul şi complicitatea regimurilor şi mişcărilor fasciste din Europa, între care şi cel condus de mareşalul Ion Antonescu.

Potrivit Papei, aceste „şase milioane au devenit victimele celei mai inumane barbarii”. Depunând flori în memoria victimelor Holocaustului şi a unui copilaş evreu ucis în 1982, în timpul unui atentat asupra sinagogii romane, Papa a ţinut să scoată în evidenţă una din lecţiile majore ale Holocaustului. Şi-anume că „suferinţele şi lacrimile deportaţilor ne învaţă că e nevoie de o „permanentă vigilenţă mare, în apărarea demnităţii umane şi a păcii”.

La rândul ei, preşedinta Comunităţii Evreieşti din capitala Italiei, Ruth Dureghello, s-a felicitat că vizita în sinagoga romană e a treia, în serie, a unui Suveran Pontif, după cele efectuate, începând din anii 80 ai veacului trecut, de predecesorii săi, Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea.

Din unghi evreiesc, cifra trei inaugurează nu doar o mulţime, ci şi o tradiţie. Prezenţa duminicală a şefului Bisericii Romano-Catolice în lăcaşul de cult evreiesc a demonstrat aşadar nu numai că „marile religii se pot întâlni”, după cum a reliefat Ruth Dureghello. A relevat, cred, că pot întemeia, împreună, datini cu sens şi cu miez. Căci, „într-o epocă marcată de ură şi violenţă justificate religios, mesajul transmis de vizita Papei e unul contrar”, a ţinut să releve şi rabinul di Segni, care a subliniat că, în prim plan, s-au situat trăsăturile comune şi nu dezacordurile dintre evrei şi creştini.

Or, dacă nu suntem osândiţi să auzim din interiorul marilor religii monoteiste doar mesaje de indiferenţă, sau, mai grav, de intoleranţă, ostilitate, de vrăjmăşie şi forţă brută, ci acelea semnalizând comuniunea, dragostea şi pacea, se pune o întrebare tulburătoare. De ce papa Francisc şi-a tergiversat oare atât de mult prima vizită într-o sinagogă? Suveranul Pontif a avut nevoie de trei ani înainte de a păşi într-un lăcaş de cult evreiesc, deşi marea sinagogă romană e la o aruncătură de băţ de Vatican, de cealaltă parte a Tibrului. Iar Francisc pătrunsese anterior în două moschei.

Comunitatea Evreiască n-a manifestat vreo indispoziţie în reacţie la neobişnuita şi criticabila lungime a acestui interval. Iar Vaticanul a motivat-o trimiţând la „încărcata agendă” a Papei. Care şi-a recompensat recent "fraţii mai vârstnici", în speţă gazdele evreieşti, cu o reorientare teologică de anvergură. Evreii, a reliefat Biserica Catolică, nu trebuie convertiţi, spre a fi salvaţi. „Deşi mărturiseşte salvarea prin credinţa în Cristos, Biserica recunoaşte irevocabilitatea Vechiului Legământ şi a iubirii perpetue şi loiale a lui D-zeu pentru poporul (Său) Israel”.

Problema însă pare să nu fie o prezumtivă lipsă a dragostei Divine, ci mai degrabă iraţionala ură faţă de evrei, nutrită de tot mai mulţi europeni mai vechi şi, mai ales, mai noi. Precum şi faptul că Suveranul Pontif a întârziat să identifice şi să transforme combaterea acestei viscerale şi fatale vrăjmăşii într-o prioritate zero a pontificatului său. Cu atât mai importantă e, prin urmare, înâlnirea sa faţă către faţă cu evreii. Care, nu în ultimul rând, e o întâlnire cu europenii. Cu oamenii de pretutindeni.