Pesedizarea nu și-a spus ultimul cuvînt
29 mai 2020Primii îmbogățiți după căderea comunismului și-au agonisit averile în cea mai mare parte prin căpușarea marilor întreprinderi falimentare și prin furtul la drumul mare al patrimoniului fostelor structuri comuniste, începînd cu UTC, Uniunea Studenților Comuniști și încheind, desigur, cu patrimoniul PCR. Printre primele legi și decrete al Frontului Salvării Naționale s-au numărat și acelea prin care patrimoniul PCR și cel al UTC treceau în proprietatea statului ca „bunuri ale întregului popor.“ Vorbim de vile, terenuri, baze sportive și de agrement, stațiuni balneare, precum și de fonduri bănești, inclusiv în valută. Miliarde de dolari au intrat în proprietatea statului, o avere uriașă pe care FSN și-a însușit-o pentru a-și alimenta clientela politică și pentru a rotunji fondurile Securității despre care nici azi nu se știe la ce valoare se ridicau la vremea respectivă.
După 30 de ani de postcomunism nu există o evidență clară a patrimoniului fostelor structuri comuniste, nici de unde s-a plecat, nici cîte bunuri, mai ales imobiliare, au fost înstrăinate pe parcurs către băieții deștepți ai tranziției, care știau bine, dinaintea căderii regimului ceaușist, care sînt țintele spre care să se îndrepte pentru a-și face loc în lumea infractorilor ocoliți de lege.
În 1990 a fost emisă o lege privind înființarea fundațiilor pentru tineret, conform căreia întregul patrimoniu al fostului UTC trecea în administrarea acestora. Încă de atunci multe din sediile fundațiilor au fost închiriate sau vîndute. În locul lor au apărut baruri, locuri rău famate, case pentru jocuri de noroc, sedii de abrutizare a tinerilor. Statul însuși, proprietar al acestor fundații, a înstrăinat de-a lungul timpului bunuri către diverse companii. Dacă menirea acestor fundații ar fi fost respectată, imobilele respective ar fi putut fi destinate culturalizării și educării tinerilor prin ținerea unor conferințe de către personalități din cultură, știință, cercetare, prin scanarea trecutului comunist pentru cei mai mulți dintre tinerii care nu au apucat să-l trăiască, prin aducerea în scenă a unor trupe de teatru, prin găzduirea unor cenacluri literare și multe altele.
Recent, Federația Tinerilor din Constanța a depus o plângere penală la DNA împotriva actualului ministru al Tineretului și Sportului Ionuț Stroe, pe care îl acuză de fapte de corupție. Plîngerea este oarecum legată de o anchetă a Direcției Naționale Anticorupție începută anul trecut împotriva președintelui Fundației pentru Tineret a Municipiului București, Ticu Plăcintă, acuzat că ar fi înstrăinat patrimoniul fostului UTC unei societăți pe care acesta o controlează. Prejudiciul se ridică la 6 milioane de lei în perioada 2012-2016. Explicit, ministrul Stroe este acuzat de Federația Tinerilor din Constanța că refuză să finalizeze regulamentul de aplicare al unei legi a fundațiilor din 2002, tolerând astfel furtul din patrimoniul destinat tinerilor. Dar toți miniștrii Tineretului care s-au perindat în ultimii 18 ani nu vor fi avut cunoștință de această lege și nu s-au gîndit că, pentru a o pune în aplicare, nu trebuia decît să elaboreze o metodologie? Ba bine că nu!
Filonul comunist al pesedizării timpurii
Despre foștii activiști ai PCR și securiștii care au pesedizat România imediat după căderea regimului comunist s-a scris mult și cred că nu se va ajunge vreodată la capătul numărătorii. Oamenii au însă mai puține informații despre nomenclatura UTC și aceea a Uniunii Asociațiilor Studenților Comuniști din România (UASCR). De pildă, ultimul mohican al conducerii studenților comuniști, Ani Matei, a fost numit de guvernul Boc la șefia Comisiei Naționale a României la UNESCO. Este adevărat că PSD este cel mai reprezentativ partid de cadre, dar și alte formațiuni politice îi calcă pe urme. Importă și acestea și reciclează o serie de „foști“ care sînt familiarizați cu propaganda și cu rotația cadrelor, lecție învățată de ei în regimul care le-a fost și tată și mamă.
Foști lideri importanți ai UTC sau UASCR au ocupat încă din 1990 funcții importante pe scena stîngii postcomuniste. Primul pe listă este desigur Ion Iliescu. A fost, pe rînd, președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului. Ulterior a devenit prim-secretar al CC al UTC. Apogeul propagandistului în rîndul tinerilor (nu vorbim de funcțiile politice din PCR) a fost acela de ministru pentru problemele legate de tineret.
Ion Sasu, fost secretar al CC al UTC iar apoi președintele UASCR, a fondat Partidul Socialist al Muncii împreună cu Ilie Verdeț. De aici a aterizat în parlament.
Tudor Mohora, și el fost președinte al UASCR, și-a continuat vocația în PSD, obținînd mai multe mandate de parlamentar. Din lista scurtă a foștilor președinți ai UTC sau UASCR fac parte: Octav Cozmâncă, Antonie Iorgovan (decedat în 2007), Adrian Severin, Vasile Pușcaș și Ioan Rus (ultimii doi făcînd parte din „grupul de la Cluj “, văzut ca o grupare de elită a PSD), Otilian Neagoe, care a fost în conducerea revistelor „Viața Studențească“ și „Amfiteatru“.
O carte albă a structurilor comuniste, a uniunilor tinerilor sub stindardul PCR care să cuprindă zecile de mii de susținători ai regimului comunist, cu nume și prenume, cu trecut, prezent și viitorul asigurat, ar dezlega, măcar parțial, enigma existenței de treizeci de ani a PSD ca primul partid pe scena politică. Mita, de pildă, a funcționat ireproșabil și în rîndul studenților. Pentru un cartuș de Kent, o pungă cu cafea sau o sumă de bani studentul obținea o cameră la cămin, un loc la un hotel de pe litoral aflat în patrimoniul UASCR sau chiar o notă de trecere la examen prin complicitatea dintre profesor, membru al PCR, și activistul din rîndul studenților.
Beizadelele comuniștilor de toate gradele poartă de pe acum cu ele nu neapărat un carnet de partid, ci unul virtual pe care scrie “șef”. Funcția de șef e o meserie pe care tinerii de bani gata o exercită pe autostrăzi în bolizi care depășesc 200 km la oră, în baruri de fițe, în stațiunile unde își acordează decibelii după gradul de alcoolemie, pe stadioane, în fața polițistului care îi oprește pe stradă. Societatea se dovedește neputincioasă, oamenii își spun cel mai adesea „nu vreau să am de-a face cu ei.“
Ne întoarcem, în felul acesta, la aceeași lipsă a spiritului comunitar. O comunitate puternică își pune la punct intrușii, pe cînd slăbiciunea comunității este tocmai terenul fertil în care răsar și se înmulțesc cei care ne vor conduce în continuare.