Poate fi întemeiată Uniunea Europeană pe constrângere?

Comisia Europeană a prezentat o propunere legislativă menită să instituie un regim de azil uniform în toate statele membre, prin intermediul unei repartizări obligatorii a refugiaților. Partea cea mai interesantă privește compensațiile bănești pe care statele opozante ar trebui să le achite. Limbajul adoptat de Comisie este o capodoperă de stil onctuos: ”Un stat membru va avea de asemenea posibilitatea ca, în mod temporar, să nu participe la redistribuire. În acest caz, va trebui să verse o contribuție de solidaritate de 250 000 de euro pentru fiecare solicitant de zil, pe care în mod normal ar trebui să-l primească, către statul căruia acesta i-a fost reatribuit”.

Întrebarea care se pune este dacă suma de 250 000 de euro este o ”contribuție de solidaritate” sau este o amendă. Nu e prea greu să ne dăm seama. Un calcul simplu ne arată că o sumă egală cu ”contribuția de solidaritate” ar ajunge unei persoane care ar trăi în România timp de 1000 de luni sau timp de 83 de ani dacă s-ar mulțumi cu 250 de euro pe lună. Cu alte cuvinte, așa-numita contribuție ar echivala cu o veritabilă pensie viageră. La 1 ianuarie 2015, salariul minim în România era echivalentul a 216 euro, iar la 1 iulie 2015 creștea la 236 de euro, aflându-se sub nivelul ”pensiei viagere” instituite de Comisia Europeană.

Dar raportarea la salariul minim este inexactă, căci ar trebui să ne raportăm la veniturile unei persoane așa cum apar ele după ce salariile se repartizează la toți membrii unei familii (femei casnice și copii) și abia atunci vom avea imaginea reală a disproporției pe care o implică propunerea Comisiei de la Bruxelles. Este un veritabil scandal, căci de aici ar reieși că statul român ar fi obligat să întrețină pe cheltuiala lui un solicitant de azil (care nu face nimic, din moment ce nu are încă dreptul de a munci, iar situația se poate prelungi foarte mulți ani de zile în cazul copiilor) la un nivel superior unei părți importante din propria sa populație. Nu ar fi inutil să adăugăm că statele bogate din nordul Europei au convenit să nu mai plătească lucrătorilor din Est alocații mari pentru copiii rămași acasă, ceea ce este, în sine, o măsură justă, dar care pune încă o dată în evidență injustețea pe care o conține propunerea Comisiei.

Nu cunosc funcționarii de la Bruxelles aceste amănunte? Suntem încredințați că le cunosc, căci au la dispoziție un excelent sistem statistic și date de primă mână, furnizate de guvernele membre. Prin urmare suma de bani enunțată în comunicatul de ieri al Comisiei este, de fapt, o amendă, o formă de sancțiune pentru țările neobediente. România nu este țara cea mai rebelă, amenda vizând se pare mai ales țările reunite în Grupul de la Vișegrad, unde nivelul de trai este ceva mai ridicat decât în România. Pentru aceste țări, amenda ar părea mai puțin usturătoare, dar totuși excesivă și de natură să inhibe orice opoziție. Decât să achiți dintr-o dată aceste sume de bani, mai bine te supui și accepți mecanismul de redistribuire, căci el conține și câteva compensații pentru țările gazdă, cum ar fi crearea unor locuri de muncă în sistemul de asistență socială și în lanțul de servicii auxiliare. Prin umare suma de mai sus este calculată în așa chip, încât să pară mai avantajos să accepți refugiați decât să-i refuzi.

Problema politică este următoarea: Comisia, pentru prima dată în existența Uniunii Europene, caută să impună un mecanism represiv permanent împotriva țărilor membre care nu s-ar supune anumitor decizii. Comisia nu hotărăște de una singură, propunerile sale având nevoie de ratificarea guvernelor naționale în cadrul Consiliului European, dar trebuie să fim conștienți de distanța enormă care s-a creat între momentul în care UE funcționa pe bază de consens și momentul actual. De la egalitatea de principiu, proclamată ritos cu doar un deceniu în urmă, ne îndreptăm vertiginos către un sistem politic întemeiat pe inegalitate explicită și subordonare.

O altă problemă este aceea a temeiurilor invocate de Comisie pentru a obține acceptarea propunerilor sale. Spre deosebire de întreaga istorie a Uniunii Europene, care a avansat treptat prin ”contracte” între țările membre, negociate îndelung și ratificate de parlamentele naționale (tratatele de aderare), de data aceasta asistăm la decizii unilaterale, nenegociate și, bineînțeles, neratificate în parlamentele locale și care sunt afirmate în temeiul unui imperativ de natură morală. Dar ce poate fi mai contradictoriu într-o lume ca a noastră, care afirmă liberalismul contractual, decât să instituie supremația unui imperativ moral?

Se înțelege, nu e vorba de un imperativ moral tradițional, ca acelea pe care le-ar afirma îndeobște conservatorii, ci de unul de tip nou, care se sustrage oricărui considerent practic și de circumstanță. Datoria față de refugiați tinde să devină la rândul ei un absolut inflexibil, la fel ca vechea datorie față de Dumnezeu. E ceva ce scapă de regulă analizelor curente, dar care tinde să se impună cu forță copleșitoare în Europa zilelor noastre. UE tinde să devină ”un imperiu etic”, unul care nu mai funcționează după regula dezbaterilor și compromisului reciproc, ci după norme absolute.

Realitatea este că nu doar conservatorii ar trebui să fie îngrijorați (ungurii, polonezii, etc), văzând cum noul imperativ vine să-l detroneze pe cel vechi, ci și socialiștii de tip clasic, care par să nu bage de seamă că redistribuirea avuțiilor care se produce sub ochii noștri se supune altor reguli decât cele pe care ei le-au tot clamat de două secole încoace (regula de clasă). Altfel spus, se alocă mai multe resurse pentru solicitanții de azil decât pentru săracii din propriile țări. E de reținut că guvernul Danemarcei își propusese să-i exproprieze pe refugiați de banii și bijuteriile care depășesc 400 de euro, tocmai pentru că nu reușea să justifice cheltuielile în ochii propriilor cetățeni.

În fine, ultimii apărători prezumtivi ai evoluțiilor politice recente, liberalii, ignoră și ei, în virtutea faptului că se abandonează cu încredere schimbărilor, că noul imperativ moral va sfârși prin a limita libertățile.

Ce îl definește, în definitiv, pe un liberal? Friedrich A. Hayek o spune mai bine decât am putea-o face noi: ”Pentru liberal nici idealurile morale, nici cele religioase nu sunt obiecte justificate ale coerciției, în timp ce conservatorii și socialiștii nu recunosc astfel de limite.” Spre deosebire de un conservator, mai spune Hayek, un liberal deține acele principii politice ”care să-i permită să lucreze cu oameni ale căror valori morale diferă de ale sale” (”Constituția libertății”). Posedă oare Comisia Europeană aceste principii politice?

Evenimentele la care asistăm ne spun mai degrabă că nu le posedă. Uniunea Europeană care îi destituie cu vehemență pe conservatorii din Est și pe socialiștii de factură clasică (pe care îi acuză deopotrivă și în mod injust de a cultiva ideile lui Putin) dă dovadă de intoleranță și riscă să nu mai fie deloc o lume liberală, devenind paradoxal, un spațiu de non-liberalism.