Prezentul şi trecutul romilor

Potrivit AFP, luni seara a avut loc la Luxemburg o întâlnire între ministrul de interne Manuel Valls şi omologul său din România Radu Stroe, în cursul căreia a fost discutată cu precădere ”problema taberelor ilegale ale populaţiei rome". Ştirea mai spune că, potrivit sursei citate, ”întâlnirea s-a desfăşurat într-un spirit constructiv”. Lucrurile par să meargă aşadar pe drumul cel bun, atâta doar că nu se ştie bine care ar fi acesta. Nemulţumirea francezilor care îşi văd proprietăţile ocupate abuziv pare îndreptăţită, dar pe de altă parte evacuarea taberelor de romi evocă, fără voie, o istorie mai curând neliniştitoare. În România cel puţin, cine răsfoieşte arhivele găseşte o mulţime de documente care datează din primele decenii ale secolului trecut referitoare la acţiuni de evacuare a romilor cu argumente similare. O foarte bună colecţie de documente privitoare la situaţia romilor din România interbelică a fost publicată în 2001 de istoricii Lucian Nastasă şi Andreea Varga care cuprinde perioada 1919-1944, adică inclusiv episodul tragic al deportării romilor în Transnistria.

Câteva exemple sunt revelatoare prin asemănarea lor cu criza din Franţa: în iunie 1922, şeful de post din comuna Aiton, judeţul Arad, scria către Compania de jandarmi din Cluj: ”Cu onoare sunteţi rugaţi a interveni ca poliţia de stat Cluj să ia măsurile necesare ca sălaşele de ţigani să fie deportate din jurul oraşului, fiind foarte periclitată averea populaţiei din jur, făcând mare pagubă în pădurea oraşului.”

În acelaşi an, prefectura judeţului Cluj emitea un ordin de expulzare a caravanelor de romi nomazi de pe cuprinsul plasei Sărmaş: ”Expulzarea o veţi face prin şefii posturilor de jandarmi, până la hotarele plasei, constatând totodată dacă sus zişii inşi îşi pot justifica averea mobilă cai, căruţe) prin acte legale.”

Un alt document din 1928, semnat de prefectul poliţiei, îl avertizează pe Ministru de Interne că potrivit ”informaţiilor culese prin organele noastre, autorităţile maghiare au intenţia de a face razii cu scopul de a prinde pe toţi ţiganii nomazi şi a-i trece peste frontieră în mod clandestin în ţările succesoare” şi îi cere să ia măsuri pentru a preveni aceste acţiuni.

O petiţie din 1932 semnată de mai mulţi cetăţeni din oraşul Cluj cere primăriei să ”ia măsuri ca ţiganii aşezaţi în dosul fabricii ”Turnătoria de fier” să fie mutaţi.”, căci aceştia au ”o purtare necuviincioasă, sunt murdari şi reprezintă un focar permanent de boli, fură tot ce poate fi furat etc.”

Sunt doar câteva exemple dintr-o arhivă foarte bogată în documente de acest fel care pun în lumină şi faptul că de multe ori autorităţile au tolerat prezenţa taberelor de romi în ciuda petiţiilor unor cetăţeni nemulţumiţi. Uneori autorităţile au căutat soluţii care să mulţumească pe toată lumea, dar fără succes.

Asemănările se opresc aici, dar este mereu util să amintim şi continuarea istoriei de mai sus. La capătul a două decenii de ezitări şi tatonări, guvernul Antonescu trăgea concluzia că este necesară o soluţie radicală. În consecinţă decidea organizarea unui recensământ al populaţiei şi punerea în evidenţă a ”elementelor eterogene şi parazitare”, care urmau să fie deportate. În Ordinul Preşedinţiei Consiliului de Miniştri nr 70-S/1942 către Ministerul Afacerilor Interne se arăta: ”Ţiganii nomazi, grupaţi în şatre din toată ţara, vor fi imediat dirijaţi pe jos şi pe drumurile cele mai scurte, prin organele de jandarmerie, spre Transnistria.” Urmează apoi toate detaliile unei deportări care a provocat o mulţime de victime. Foamea şi tifosul au ucis, potrivit raportului Elie Wiesel, aproximativ 11.000 de persoane. De aceea, Memorialul Holocaustului construit la Bucureşti de Peter Jacobi conţine şi un element simbolic (roata), menit să amintească de romii care au murit în Transnistria.

Toate dezbaterile despre situaţia romilor au astăzi inevitabil ca fundal istoric aceste episoade care s-au petrecut în secolul trecut şi care nu au fost întotdeauna motivate cu argumente rasiste. De fapt aceasta este poate una din nedumeririle principale. Aşa cum arată şi raportul Comisiei Elie Wiesel (dar şi alţi istorici) guvernul Antonescu nu a invocat argumente rasiale: ”Recensământul din mai 1942, prin definiţia pe care o dă celor două categorii de romi, oferă şi criteriile care au stat la baza selectării acestora în vederea deportării. Era vorba de nomadism, iar în cazul romilor sedentari, de condamnări, furt şi lipsa mijloacelor de existenţă. Şi în alte documente autorităţile vorbesc de necesitatea curăţării satelor şi oraşelor de populaţia romă săracă, fără ocupaţie sau meserie, fără avere şi fără posibilitatea de a-şi câştiga existenţa, de cei care trăiau din furt şi cerşit. Nu se vorbeşte nici de inferioritatea rasială a romilor, nici de pericol rasial etc., aşa cum apare în unele publicaţii româneşti din acea epocă” (Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România, raport final). Raportul Comisiei Wiesel observă totuşi că ”acest ecarisaj social s-a rezumat la romi”, ceea ce ar proba totuşi motivaţiile etnice ale guvernului Antonescu.

În ultimii ani guvernele României au evitat cu maximă grijă orice măsură constrângătoare care ar fi putut evoca într-un fel sau altul trecutul. Francezii care nu au acelaşi complex istoric se manifestă cu mai multă dezinvoltură, operând sporadic evacuări de tabere şi repatrieri silite, uneori chiar în pofida Comisiei de la Bruxelles. Dar ceea ce pare să se repete la fel ca în trecut este uimirea paralizantă a lumii europene de a descoperi în mijlocul ei o formă de sărăcie radicală, care şi-a dezvoltat propriile strategii de supravieţuire.