Primejdia nucleară azi şi mai de mult

Şi Franţa vrea să-şi modernizeze armele nucleare. Iar în SUA se promovează producţia aşa-numitelor "mini-nukes" a micilor bombe atomice, utilizabile într-un război de proporţii reduse. Or, spre deosebire de situaţia creată acum un sfert de veac, când alianţa NATO a adoptat faimoasa ei decizie dublă de reânarmare spre a face faţă ameninţării sovietice, astăzi nu asistăm la proteste de masă împotriva proiectelor de modernizare a arsenalelor nulceare. Oare de ce?

La 25 de ani de la pe-atunci controversata decizie dublă a alianţei nordatlantice de a nu mai întoarce Moscovei celălalt obraz, ci de a ţine piept Rusiei sovietice pe târâm nuclear, pacificiştii occidentali care, cu mic cu mare, au ieşit atunci în stradă par să fi fost măturaţi de pe faţa pământului.

Dubla decizie fusese anunţată în decembrie 79. Peste ocean preşedintele Carter tocmai fusese trimis la plimbare de alegătorii americani, preşedintele Reagan se pregătea să inaugureze o nouă eră în relaţiile cu "imperiul" de atunci al "răului", iar regimul comunist de la Moscova se obişnuise să sfideze nepedepsită opinia publică occidentală. In 1977 cancelarul german Helmut Schmidt trăsese primul semnalul de alarmă întrucât Kremlinul trecuse la modernizarea în stil mare a arsenalului nuclear rusesc şi descoperise în rachetele SS-20 armele minune pe care să le îndrepte spre inimile statelor NATO din vestul Europei. Dată fiind miopia politică a preşedintelui Carter, ulterior frecvent confirmată, Casa Albă nu se impacientase iniţial, întrucât rachetele nu vizau direct oraşele americane. La rândul ei, Rusia învăţase lecţia cubaneză şi nu ţinea să-l ameninţe şi să-l înfurie direct pe adversarul de peste ocean.

Schmidt, mai ştiutor în vest decât colegii săi, revendicase însă rapid refacarea echilibrului strategic pe vechiul continent şi obţinuse în cele din urmă, în ciuda unor uriaşe rezistenţe interne, replica necesară a SUA. In răstimp de 4 ani, dacă Uniunea Sovietică nu accepta retragerea rachetelor ei, America urma să plaseze în Europa peste 100 de rachete cu rază medie de acţiune de tip Pershing, precum şi 400 de rachete de croazieră, menite să anuleze avantajul militar al Moscovei. Cam aşa fusese formulată dubla decizie a NATO, care n-a întîrziat să provoace masive proteste ale stângii în special în Germania federală, dar şi în alte ţări vesteuropene. Sprijiniţi fireşte de propaganda regimurilor totalitare din estul continentului criticii dublei decizii a alianţei nordatlantice au început să acuze NATO de belicozitate, uitând că fusese Rusia ceea care declanşase noua rundă a cursei înarmărilor. Mulţi oameni de bună credinţă din Germania erau desigur convinşi, în mod onest, că a milita împotriva hotărârii NATO însemna promovoarea unei politici de pace menite să pună capăt cercului vicios al înarmărilor şi contraînarmarărilor. Alţii ştiau însă că drumul către iad e pavat cu bune intenţii.

Astfel încît, din fericire, protestele n-au folosit la nimic. Rachetele Pershing au fost instalate în 1983, doar pentru a fi retrase 4 ani mai târziu. Rusia cedase, acceptând să-şi demonteze arsenalul de proiectile nucleare SS-20. Doi ani mai târziu imperiul comunist se prăbuşea, punând în libertate popoarele est şi centraleuropene captive decenii la rând.

Absenţa protestelor în masă la deciziile diverselor puteri de a-şi moderniza arsenalele atomice e ca atare lesne explicabilă. Fiindcă, dacă n-ar fi fost inutile, cele de acum un sfert de veac ar fi fost extrem de pernicioase. Pe de altă parte, lumea civilizată ştie, sau ar trebui să ştie azi, că ameninţarea majoră la adresa lumii nu rezidă în armele nucleare ale diverselor puteri occidentale, nici în arsenalul neoficial al unui stat democratic precum Israelul, şi nici măcar, până la un punct în cele aflate la dispoziţia Rusiei şi Chinei, care au demonstrat că pot dispune de ele în mod rezonabil, ci din partea teroriştilor sau regimurilor extremiste în posesia cărora ar putea intra.