Ce vrea de fapt Putin

Una din istorioarele favorite ale lui Vladimir Putin din cartea sa "De la persoana întâi", este despre un uriaş şobolan pe care l-a fugărit pe vremea când era şcolar, împreună cu câţiva colegi, în curtea blocului de locuinţe din Leningrad, unde trăia. Au reuşit să încolţească animalul. Şi dintr-o dată şobolanul s-a dat la urmăritorii săi, atacându-l violent pe Putin, care s-a văzut nevoit s-o rupă la fugă. Pentru Putin metaforele privind puterea şi disperarea au avut mereu o însemnătate specială. În aceste zile, ele sunt cu atât mai importante.

Au existat nenumărate declaraţii ale celor mai apropiaţi consilieri de politică externă ai lui Putin înainte şi după convorbirea telefonică avută de acesta cu preşedintele SUA, Joe Biden. Ministrul de Externe, Serghei Lavrov, consilierul lui Putin pentru politică externă, Iuri Uşakov şi ambasadorul Rusiei la UE, Anatoli Antonov, au subliniat cu toţii următorul lucru: Moscova nu va fi de acord cu discuţii nesfârşite cu SUA în stilul Războiului Rece şi nu va renunţa la "garanţiile de securitate" obligatorii sub aspect juridic, cerute vestului cu atâta insistenţă. Acestea includ asigurarea că NATO nu va mai admite în alianţă noi membri din rândul fostelor republici sovietice (de exemplu Ucraina şi Georgia) şi promisiunea reducerii activităţilor militare ale alianţei în Europa Centrală şi în Ţările Baltice. Rusia cere de asemenea SUA să nu staţioneze rachete cu rază scurtă şi medie de acţiune în Europa.

Putin a arătat astfel foarte clar că se va gândi la retragerea forţelor armate ruse de la graniţa cu Ucraina abia după ce NATO retrage promisiunea făcută Georgiei şi Ucrainei că vor fi primite în alianţă, o promisiune făcută în 2008 la Bucureşti.

După mai bine de 20 de ani petrecuţi pe scena politică internaţională, Putin ştie prea bine că asta nu se va întâmpla niciodată. Retragerea invitaţiei făcute la summit-ul NATO de la Bucureşti (oricât de controversată ar fi în rândul unor aliaţi din Europa) şi limitarea staţionărilor în Europa Centrală ar însemna să i se acorde Rusiei drept de veto asupra deciziilor alianţei. Asta ar echivala cu sfârşitul NATO în forma sa actuală.

Biden a declarat deja că Ucraina trebuie să-şi rezolve problemele cu corupţia înainte de a se gândi la calitatea de membru al NATO. A reiterat de asemenea că SUA nu vor staţiona armament ofensiv pe teritoriul ucrainean. În teorie, ar putea fi posibilă şi limitarea cooperării militare cu Kievul, deşi aceasta ar stârni mânia Congresului. În fapt, Washingtonul a făcut deja majoritatea concesiilor posibile Rusiei înaintea tratativelor ruso-americane de la Geneva, care vor începe pe 10 ianuarie. Dar Kremlinul face presiuni în continuare cu cereri despre care ştie din capul locului că nu vor fi aprobate. De ce o face?

Putin a sesizat momentul  

Putin consideră că vestul, în mod special UE, este slăbit de pandemie şi de lipsa unei conduceri coerente. Biden a făcut o greşeală în primăvară când l-a invitat pe Putin la negocieri directe în siajul exerciţiului militar al armatei ruse în apropierea graniţelor Ucrainei. Putin a interpretat asta ca pe o slăbiciune, ca pe o disponibilitate de a ceda Rusiei Ucraina în schimbul neamestecului în conflictul SUA-China, definitoriu pentru acest secol. Liderul rus a fost de asemenea înfuriat de omologul său de la Kiev, Volodimir Zelenski, care a decis să-l aresteze şi dea în judecată pentru trădare pe cel mai apropiat prieten ucrainean al său, principalul politician pro-rus din Ucraina, Viktor Medvedciuk. De asemenea, Putin a înţeles în sfârşit că niciun lider ucrainean nu va îndeplini vreodată înţelegerile de la Minsk din 2015. Ele sunt privite ca semnate cu pistolul la tâmplă şi considerate umilitoare.

Dar Putin vede mai ales folosirea de către forţele armate ucrainene a unor drone turceşti, programul de modernizare a marinei militare şi întărirea cooperării cu ţări ale NATO ca pe o evoluţie periculoasă. Din perspectiva Kremlinului, acestea ar putea duce la o ofensivă victorioasă a Kievului împotriva regiunilor din Donbas controlate de Rusia. Nu trebuie uitat că Azerbaidjanul a reuşit o asemenea victorie în Nagorno-Karabach, în 2020, după mulţi ani de reînarmare.

Conducerea Rusiei crede că momentul este prielnic şi chiar unic pentru presiuni în vederea unor cereri inflexibile. Germania este condusă de social-democraţi prietenoşi faţă de Rusia, care refuză să abandoneze gazoductul Nord Stream 2. Franţa este în toiul unei campanii prezidenţiale scandaloase, în care un candidat de frunte promite retragerea ţării din NATO şi ridicarea sancţiunilor împotriva Rusiei. SUA sunt conduse de un preşedinte aproape octogenar, cu o administraţie scindată între realişti care spun "mai întâi China" şi internaţionalişti care spun "să nu uităm de Rusia". La rândul ei Ucraina este slăbită de nesfărşite frământări politice şi grav subminată de reacţia întârziată la pandemie.

Şi ar mai fi un aspect: în calitate de comandant suprem, Putin nu-şi poate permite să trimită armata înainte şi înapoi, cu costuri imense, de două ori pe an, doar de dragul unor discuţii telefonice cu preşedintele SUA. Aceasta produce o imagine de preşedinte slab şi indecis, ceea ce Putin detestă. Rusia nu este o democraţie şi menţinerea unui spirit de satisfacţie în rândul elitelor, este de importanţă vitală pentru conducerea politică. Cadrele de comandă ale armatei fac parte din această elită şi sunt unelte de bază pentru asigurarea stabilităţii regimului.

Putin se lasă conştient încolţit fiindcă îşi doreşte o luptă cu Ucraina. Aparent el priveşte asta ca pe o necesitate strategică dar şi ca pe o chestiune legată de moştenirea sa istorică. Aşa că reuniunile la vârf Hruşciov-Kennedy şi Brejnev-Nixon trebuie date uitării. Rusia lui Putin se consideră mult mai disperată şi mult mai liberă să acţioneze decât sovieticii în timpul Războiului Rece.