Vedem live cum statul eșuat dă o lecție copiilor noștri

Reușește însă să se asigure că tinerii care au fost acceptați la o facultate din străinătate nu se vor întoarce în țară. Îi conduce până la graniță, într-un zgomot de fond din care se cern resentimentele și descurajările.

Ori de câte ori ai de-a face cu autoritățile române, oricare ar fi ele, întâlnești un paradox: cu cât societatea se desprinde tot mai mult de traumele, obiceiurile și cultura dominante în comunism și în primii ani de postcomunist, cu atât statul devine tot mai retrograd, disfuncțional, așa cum sunt, de pildă, clădirile lăsate în ruine, până (de)cad tot mai mult sau scările de la metrou care într-o zi se opresc și nimeni nu le mai repară, iar ele se scorojesc, adună mizerie și rămân așa, suspendate între două lumi: lumea în care au o utilitate, funcționează tocmai pentru că folosesc la ceva și lumea în care lucrurile sunt abandonate în degradare și sunt lăsate în mizeria și inutilitatea lor, în văzul lumii.

Ar fi putut să: tragedia cea mai mare a acestei țări guvernate într-un cor al mediocrității căreia nu-i poți găsi cusur, și atunci ce să critici, încât critica să schimbe ceva? Îi aparține lui Andrei Pleșu cea mai bună descriere: viciul practicat cu desăvârșire poate trece drept virtute.

Problema e că, atunci când se întâmplă asta, speranța și încrederea socială sunt complet blocate, chiar și acolo unde erau pe un cec în alb, la generația care nu știe să dea „șpagă”, să caute pârghii prin care să fenteze reguli și cozi și care nu se așteaptă ca statul să o fenteze, să-i pună piedici, să o șicaneze sau să nu aibă habar să-și facă treaba.

Când fiica mea a reușit într-o zi să rezolve diferite treburi administrative în București și s-a întors acasă senină, am spus tuturor că asta a fost, odată cu schimbul de generații, România se scutură de bagajul pe care îl căra din comunism încoace și devine o cu totul altă țară.

Nu se vor construi autostrăzi peste noapte, dar se vor începe proiecte fără a ști din capul locului că la un moment dat se vor opri, vor ieși la iveală găunoșenii și drumul va rămâne așa, între lumi, ce nu este și ce ar fi putut să fie.

Îmi spuneam că una dintre cauzele disfuncționalităților majore era comportamentul post-traumatic al generației mele, care atunci când are în față un funcționar public care trebuie să pună o ștampilă, o apostilă, să elibereze o adeverință devine anxioasă: cel din față sigur ne va întoarce din drum, mai trebuie o cerere, nu e ora potrivită, e pauză de masă, chiar dacă nu scrie pe site și așa mai departe.

La fel, când intrăm într-un spital public, nu știm dacă e cazul sau nu să avem un plic, dacă da, cum îl dăm, mâna din buzunar arde și simțim deopotrivă suferința noastră și a celui din față, nu doar subplătit în sistem, ci și umilit de condițiile în care trebuie să practice medicina.

Iarăși, dacă e momentul să ne înscriem copilul la școală: care sunt rețelele subterane care știu care sunt școlile cu adevărat bune, cum se intră la ele, cu cine trebuie să facă meditații, pe de o parte, și cum va fi copilul pus în valoare, cum se va dezvolta intelectual și cum va dobândi el instrumentele de a putea trăi într-o țară normală, pe de altă parte.

Generația fiicei mele nu are aceste disonanțe cognitive de zi cu zi, nu știe ce înseamnă să te simți moral amputat dacă folosești o mică intrare undeva, la un medic pentru mama care altfel nu ajunge la tratament, știind că alte mame nu au copii care să fi găsit o intrare și că alți copii se simt neputincioși că nu-și pot salva mamele.

Puteţi citi articolul integral AICI.