Pîinea sufletului

De ce aveţi nevoie, este dreptatea – pîinea sufletului. Cu acest citat extras dintr-un roman al scriitorului Eginald Schlattner se încheie un articol publicat în paginile de foileton ale cotidianului elveţian NEUE ZÜRCHER ZEITUNG, sub semnătura publicistului Markus Bauer, familiarizat cu istoria şi cultura României.

Nu este pentru prima dată că ediţia internaţională a renumitului ziar ia în obiectiv realităţi est-europene, cu acribie şi cu o impecabilă adecvare la obiect.

Oprindu-se la cazul Eginald Schlattner şi implicit, la documentele conţinute în dosarele securităţii, referitoare la aşa numitul proces de la Braşov, intentat în 1959 unui grup de scriitori membri ai minorităţii germane, articolul re-proiectează un fascicul de lumină asupra unui capitol întunecat şi ambiguu al persecuţiilor la care şi-a supus regimul comunist, adversarii, izbutind prin cele mai perfide mijloace, să-i şi dezbine,la nevoie. Sursa modificării de optică asupra unor evenimente ce păreau aproape complet elucidate, o oferă un articol semnat de William Totok, precum şi contribuţia Michaelei Nowotnick, publicate în ultima ediţie a revistei Halbjahresschrift.

De decenii, un conflict ieşit din comun, nesoluţionat, între scriitorul Eginald Schlattner, preotul luteran din Roşia, cunoscut prin romanele sale, dintre care două au fost ecranizate, şi scriitorul Hans Bergel, emigrat în Germania, tulbură şi polarizează publicul. Făcînd această constatare, autorul articolului din cotidianul elveţian citat întrevede în cazul dat unul din cele mai pregnante exemple de împovărare morală a unui eveniment istoric, pe care îl şi prezintă succint.

In 1959, un tribunal militar din Braşov a condamnat, într-un proces de demascare, un grup de tineri scriitori germani, cinci la număr, la 95 de ani în total de detenţie şi muncă forţată. In 1965 aceştia au căzut sub incidenţa unei amnistii iar în 1968 au fost reabilitaţi. Dintre cei cinci autori, în viaţă a mai rămas doar unul: Hans Bergel. Şi martorul acuzării, Eginald Schlattner. In loc să vindece, timpul pare a fi cimentat adversitatea dintre acuzaţi şi martori, victime ale aceluiaşi regim, chiar dacă în forme şi grade diferite. Eginald Schlattner a evitat să se confrunte personal cu învinuirile pe care i le-au adus acuzaţii. Succesul romanelor sale, în special „Mănuşile Roşii”, care tematizează anii de detenţie ai autorului în închisorile comuniste, a consolidat în conştiinţa unui public aproape „nepregătit” perspectiva subiectivă a „martorului” asupra evenimentelor în timp ce acuzaţii din amintitul proces nu s-au bucurat de un „spaţiu amplu de rezonanţă.”

Cercetările întreprinse în ultima vreme, mai ales investigarea dosarelor securităţii, nuanţează, întregesc sau rectifică perspectiva asupra celor petrecute.

Revista semestrială de literatură, istorie şi politică în Europa de sud-est, Halbjahresschrift,nr 1-2,2012, aflată în al 24-lea an de apariţie, publică în ultimul său număr, tematic, ca toate celelalte de altfel, consacrat de astă dată Confruntării, memoriei, Autenticităţii, intervenţii memorabile. Prezentarea din ziarul elveţian operează selectiv, se opreşte , cum spuneam, mai întîi asupra contribuţiei lui William Totok. Scriitorul şi publicistul german originar din România, stabilit la Berlin, atrage atenţia asupra unor decalaje de nuanţe în traducerea documentelor publicate deja în 1992, în cuprinsul volumului „Cuvintele ca primejdie şi primejduire” („Worte als Gefahr und Gefährdung”) editat de Institutul pentru Cultura şi istoria Europei de sud-est (IKGS) cu sediul la München. Opinia scriitorului Bergel, enunţată în proces, cum că ar accepta regimul comunist, ar fi în viziunea lui Totok voalată, prin omisiuni. De asemenea, de timpuriu s-a vorbit de o colaborare a lui Schlattner cu securitatea, fără a fi fost cazul. Inainte de a face depoziţia ca martor al acuzării, Schlattner a stat doi ani în închisoare. Totok atrage atenţia că nu doar depoziţia făcută de Eginald Schlattner, pus sub urmărire după ieşirea din închisoare, a dus la îngreunarea dosarului acuzării cît mai ales un raport al unui „germanist” timişorean, despre povestirea lui Hans Bergel, „Fürst und Lautenschläger” (Prinţul şi bardul), a jucat un rol important în deznodămîntul procesului.

William Totok pledează pentru un grad sporit de empatie cu victimele diverselor forme de represiune din partea securităţii. Sugestia pare cititorului nu doar oportună ci chiar legitimă şi fiindcă umărul de persoane care au fost implicate în sistemul de informaţii a fost mult mai mare, menţionează Markus Bauer în cuprinsul articolului.

După care, este rezumată şi argumentaţia Michaelei Nowotnick în favoarea unei mai ample investigări a contextelor. „Verificarea exactă a modificărilor suferite de prezentarea şi evaluarea procesului scriitorilor germani este necesară tocmai în stadiul actual al prelucrării documentelor şi evenimentelor”. De la poveştile din timpul dictaturii, pornind de la zvonuri şi pînă la apariţia volumului de documente editat de IKGS, de la romanul lui Schlattner şi pînă azi, Schlattner a alunecat treptat în centrul unei relatări simplificatoare, un rol ce nu-i revine, în baza documentelor, se precizează în cronica revistei citate.

Este semnalat şi avertismentul formulat de Peter Motzan, care îndeamnă la prudenţă în abordarea unor dosare incomplete. Securitatea nu s-a sfiit, nu a precupeţit nici un efort spre a fixa în dosare imaginea unor anumite persoane sau grupuri, dorită de potentaţi şi încredinţată ca atare „posterităţii”.

Din cuprinsul ultimului număr al publicaţiei Halbjahresschrift, Markus Bauer a optat pentru expunerea cazului Eginald Schlattner şi fiindcă cititorilor le este bine cunoscută atît figura, cît şi romanele autorului, precum şi ecranizarea a două dintre ele: „Cocoşul decapitat” şi „Mănuşile Roşii”.

Revista conţine însă şi alte contribuţii demne de toată atenţia, mai cu seamă pentru cei familiarizaţi cu istoria recentă a estului european. De pildă, textul semnat de Stefano Bottoni, referitor la colaborarea prietenească dintre poliţia politică a Ungariei cu Securitatea din România, între anii 1945 şi 1982. Nu mai puţin interesantă promite să fie evocarea semnată de Björn Opfer-Klinger a primilor ani turbulenţi ai Albaniei, un stat „nedorit” înfiinţat în urmă cu 100 de ani. Johann Böhm caută explicaţii la pretenţiile sîrbilor de exercitare a puterii în Kosovo. Extrema naţionalistă şi fascistoidă de dreapta din Rusia este radiografiată de Karl-Heinz Gräfe. Impresiile de călătorie în Jerusalim, semnate de scriitorul Joachim Wittstock, amintirile lui Johann Lippet, legate de scena literară timişoreană, „Aktionsgruppe Banat” (172-1975) şi cenaclul „Adam Müller-Guttenbrunn”(1977-1984), receptarea lui Paul Celan la începutul anilor 70 de tinerii liceeni şi studenţi germani din România, evocată de Ernest Wichner, completează în registru memorialistic şi literar, componenta documentaristică şi revelatoare din perspectiva istoriei a celui de-al 24-lea număr revistei din al cărei cuprins nu lipseşte nici un model de analiză a sociologiei internetului, pornind de la forumul ziarului „Adevărul”, contribuţie semnată de Elena-Irina Macovei.

Ziarului NEUE ZÜRCHER ZEITUNG şi redactorului Markus Bauer le revine din nou meritul de a fi supus atenţiei cititorilor din apus, capitole ale istoriei culturale, literare şi politice a României, o ţară mai mult sau mai puţin altfel decît suratele ei europene (sunt tentată să afirm, uzînd de un joc de cuvinte, inspirat de recentul şi excelentul eseu al istoricului Lucian Boia).