Referendumul din Turcia văzut de la București

Referendumul din Turcia a provocat o stare de disconfort în Europa și în special în partea ei occidentală care găzduiește un număr mare de emigranți turci. Reacțiile politice au fost marcate de decepție, dar s-au păstrat totuși în limite de maximă prudență. La București în schimb nu a existat nicio reacție, nici măcar una echivocă. Președintele Iohannis a plecat după Paște într-un concediu în Spania (patima călătoriilor particulare a devenit deja o notă caracteristică a mandatului său marcat de contraste și discontinuități), Ministerul de Externe tace, iar premierul Grindeanu, lipsit de orice experiență internațională, tace cu atât mai mult.

Teoretic, absența unei reacții face ca diplomația unei țări să se adâncească în irelevanță. Președintelui Iohannis, mai cu seamă, am putea să-i reproșăm lipsa de reacție, căci el clamase cu totdinadinsul ambiția României de a face parte din nucleul Uniunii Europene, iar acum când i s-a oferit șansa de a-și manifestea ”centralitatea” a plecat în concediu. Germania și Franța au avut reacții foarte prompte, cu atât mai mult cu cât s-au simțit direct vizate. Într-o declarație comună a cancelarei Angela Merkel și a ministrului de Externe Sigmar Gabriel, se arată că guvernul german ”respectă dreptul turcilor de a decide cu privire la propria lor Constituție”, adăugând însă că ”așteaptă ca guvernul turc, după o campanie electorală dură, să inițieze de îndată un dialog civilizat cu toate forțele politice din societate”.

Președintele Franței a emis la rândul său un comunicat, în care se arată că: ”E dreptul exclusiv al turcilor de a decide cât privește organizarea lor politică. Dar rezultatele date publicității arată că societatea turcă este profund divizată (…). Valorile și angajamentele luate în cadrul Consiliului Europei ar trebui să conducă autoritățile turce pe calea unui dialog deschis cu toate componentele vieții politice și sociale”. Comunicatul mai arată însă că ”intenția organizării unui referendum privitor la reinstituirea pedepsei cu moartea constituie o ruptură față de aceste valori și angajamente”.

Prin urmare, ”nucleul dur”, Franța și Germania, se exprimă cu prudență, criticând totuși noua orientare a politicii de la Ankara. De fapt noutatea nu e critica, ci prudența cu care este ea formulată. Germania, cel puțin, se găsește într-o situație mai dificilă, căci se apropie alegerile la nivel federal și nicio gruprare politică nu dorește să provoace ostilitatea cetățenilor de origine turcă, care, fapt remarcabil, au votat în marea lor majoritate în favoarea reformei propuse de președintele Recep Tayyip Erdoğan. Francezii și-au putut permite însă o nuanță critică suplimentară.

Am citat aceste reacții pentru a se vedea cum e perceput referendumul din Turcia din ”nucleul dur” al Uniunii Europene. Teoretic, ar trebui ca România să asume prompt o reacție identică, de vreme ce aspiră să participe la centralitatea europeană. Or, oficialii de la București au căutat sau, în fine, au reușit, dintr-un motiv sau altul, să nu iasă deloc în evidență.

În ciuda aparențelor create de propriile sale ambiții, discreția aceasta a diplomației românești este însă cât se poate de potrivită. În primul rând pentru că România nu are interesul să provoace ostilitatea Turciei, mai ales acum când regiunea aceasta a lumii stă pe un butori de pulbere, iar în al doilea rând pentru că nu poate manifesta o simpatie prea mare față de stilul puterii președintelui Erdoğan. Prin urmare, tăcerea poate fi de aur. România nu are nici autoritatea de a-i chema pe turci la ordine, dar nici nu poate achiesa la un stil dictatorial de conducere. Prezidențialismul exagerat pe care îl are în vedere reforma Constituției turcești nu este prețuit în România nici măcar de foștii partizani ai președintelui Traian Băsescu, care, cu ani în urmă, se întreceau în a face, cu tâlc, elogiul conducerii georgiene din perioada lui Mihail Saakașvili. Ei admirau o autocrație prooccidentală, una cu semn opus, mai curând în stilul lui Kemal Attatürk, marele dușman simbolic al președintelui Erdoğan.

Prin urmare, în ciuda așteptărilor pe care ei înșiși le-au creat, oficialii de la București au reacționat corect pe măsura unei țări din sud-estul Europei cu interese mari la Marea Neagră, a unei țări care nu are niciun motiv să dividă țările NATO și să slăbească coeziunea Alianței. Dacă ar fi căutat să imite neapărat ”Centrul”, și-ar fi trădat în mod vădit interesele.