În sfârşit afară din adăposturile de urgenţă

Nu trec nici cinci minute şi suntem abordaţi de angajatul unei firme de pază care vrea să afle: „pot să vă ajut?". Tonul nu e neprietenos, dar ferm. Nu ne poate ajuta. Pentru a respecta măsurile de siguranţă în căminele de refugiaţi, solicităm în mod expres partenerilor de dialog să ne întâlnim în afara clădirii.

Îl cheamă Reber Marif şi nimic nu pare a-i perturba liniştea. E obişnuit cu oamenii de la pază. În vârstă de 31 de ani, bărbatul ne povesteşte cum a fugit în 2003 din localitatea Sulaimaniyya din nordul Irakului. Acum ne întâmpină în şlapi, slip şi tricou pe trotuarul din faţa adăpostului pentru refugiaţi din Bilderstöckchen, un cartier din nordul Kölnului.

Pare obosit: „nu am prea dormit în ultimele nopţi, problemele nu sunt cauzate de cei de la pază, care îşi fac bine treaba, întocmai ca şi cei de la administraţie" ne explică într-o engleză aproximativă. „Problema sunt nebunii care trăiesc aici. Aici locuiesc oameni din Africa, Afganistan, Irak, doar bărbaţi, toţi într-o sală de sport. Mereu sunt probleme."

Situaţia refugiaţilor în adăposturile de urgenţă, precum săli de sport sau depozite, este numită în limbajul administrativ "condiţii precare de trai", lipsa unei sfere private este una dintre problemele cu care se confruntă aceşti oameni. În plină criză a refugiaţilor, doar în oraşul Köln au fost organizate 27 de adăposturi de urgenţă în săli de sport. Ultimele 6 astfel de adăposturi urmează a fi eliberate până la sfârşitul săptămânii viitoare.

„Îmi pare rau pentru aceşti oameni"

Eliberarea acestor adăposturi improvizate şi transferarea refugiaţilor în spaţii adecvate este prioritară pentru Germania. Dacă în 2016, aproape 70.000 de oameni erau adăpostiţi în astfel de hale, numărul s-a redus la numai 15.000, în 2017.

Vecinii refugiaţilor din Köln-Bilderstöckchen se bucură odată cu cei care părăsesc adăpostul acum. La cincizeci de metri de fosta sală de sport îi întâlnim pe Akin Coruh, Frederik Schweißer şi Tim Gladbach chiar la intrarea în gimnaziul "Cei trei magi".

Cei trei adolescenţi sunt elevi în clasa a 11-a în şcoala a cărei sală de sport a fost temporar blocată de noii veniţi.  Ei nu au avut până acum nicio problemă cu refugiaţii. Chiar le pare rău de ei: "nici nu pot să îmi imaginez cum este să convieţuieşti ani la rând cu alţi oameni într-o sală de sport", gândeşte Tim Gladbach cu voce tare. "Acum mă bucur pentru ei. Pe de-o parte pentru că au ajuns în Germania şi, pe de altă parte, pentru că, în curând vor avea o casă normală." 

Atmosfera nu e veselă

Atitudinea personalui de pază ne sugerează cât de tensionată este situaţia zilnică din centrele de refugiaţi.

Irakianul Reber Marif tocmai ne povesteşte că se bucură de mutare şi de perspectiva unei camere proprii, dar şi a unei bucătării, când apare un agent de pază, care ne întreabă, evident ofensiv, ce căutăm acolo.

Nu vrea să ne spună nici cum îl cheamă şi nici ce funcţie are. Fără niciun alt cuvânt, dispare apoi într-unul din containerele aflate la marginea terenului neîngrădit. Nici tonul şi nici înteruperea discuţiei nu îl surprind pe Reber Marif. Priveşte în urma agentului de pază, pierzându-şi şirul ideilor.

"Ştiţi ce, nu vreau să mai am niciun fel de probleme, de aceea am venit în Germania. În ţara mea există destule probleme, acum nu vreau decât linişte", spune el şi o ia înapoi către containerul în care locuieşte încă.

La scurt timp după aceasta, izbucneşte un scandal. Printr-o fereastră deschisă, asistăm la o încăierare între refugiaţi. În mijlocul lor îl recunoaştem pe Reber Marif şi pe agenţii de pază. Nu ştim exact ce s-a întâmplat, dar ni se interzice accesul în zonă. Plecăm cu speranţa că situaţia se va schimba cât de curând.

Autori: Daniel Heinrich/ Shamshir Heider / Alina Kühnel