Refugiați în Baicului

482 de imigranți au traversat, în ultima lună și jumătate, Marea Neagră, ajungând pe țărmul românesc. În spațiul public românesc, unii vorbesc despre un fenomen, deja. Oficialitățile nu cred, însă, că abordările pompieristice ar fi justificate. Cu toate acestea, destule voci distorsionează realitatea, inducând o stare de război al nervilor.

Asediul din paginile de can can

Fotografia, apărută marți, 26 septembrie 2017, într-un ziar de cancan de la București, este mai mare decât știrea în sine și concurează doar cu amplitudinea mesajului din titlu. O mulțime de bărbați înghesuindu-se, cu brațele întinse, spre remorca unui camion. Pentru mai multă expresivitate, fotograful a folosit un obiectiv grand-angular: senzația privitorului este că pădurea de mîini îi explodează în față și parcă ar vrea să-i invadeze sau chiar să-i smulgă spațiul privat. Să-i fure liniștea, viața, lumea.

Deasupra ilustrației tronează titlul: „România este PRACTIC asaltată de refugiați. ONU confirmă!”. Panică, fără doar și poate. Stare de asediu. Pregătiri de război.

Imaginea a făcut recent turul unor site-uri românești dovedite că distribuie fake-news-uri și suspectate că își iau solda din bugetul ministerului rus pentru dezinformări externe. Motoarele de căutare a surselor unor imagini, gen Google Reverse sau TinEye, te ajută să regăsești poza pe sute de pagini rusești de Internet cu nume care, în mod normal, lasă loc de îndoieli (pikabu.ru, morning-news.ru, liveinternet.ru, svobodslova.ru etc). Titluri apocaliptice despre scufundarea Europei sub mareea de imigranți. Dar: cu cât te îndepărtezi de ziua de astăzi începi să realizezi că fotogafia e mai veche decât actuala criză a refugiaților. Ea a fost publicată în anul 2011 pe coperta unei cărți despre noii sclavi ai Italiei, muncitorii la negru veniți din toată lumea - din India, Afganistan, Libia, Albania, inclusiv din România. Victime ale traficanților de oameni, victime ale poxenetismului, victime ale mafiilor de tot felul.

Un detaliu irelevant pentru tabloidul bucureștean - care a folosit titlul și fotografia pentru a vinde o știre despre un nou centru de cazare a refugiaților inaugurat pe 26 septembrie 2017 la Constanța, ocazie cu care un reprezentant ONU din România le-a spus reporterilor ziarului specializat în informații de scandal că cifra refugiaților nu este mare, iar situaţia este „perfect gestionabilă”.

Noua rută a refugiaților

Pe mare, primii au venit la sfârșitul lunii august. Erau 69. Spuneau că sunt irakieni. I-au adus, înghesuiți într-o barcă mică, un bulgar și un cipriot. Le-au trebuit două zile să traverseze Marea Neagră, din Turcia până la Mangalia. După ei au mai venit și alții. În cea mai recentă dintre bărcile interceptate de la începutul lunii august până acum erau în jur de 150. Mai mult de o treime dintre ei copii. Cele trei călăuze, un turc, un irakian și un iranian, au înghesuit însă cât s-a putut în ambarcațiunea de agrement gândită pentru o capacitate de maxim 40 de pasageri. În noaptea în care au intrat în vizorul polițiștilor români de frontieră, la limita apelor teritoriale ale României, Marea Neagră avea spume și valuri-berbeci, de peste patru metri. Pentru suprapopulatele ambarcațiuni de agrement folosite de cărăușii de refugiați, un val ca acesta poate însemna începutul unei tragedii. Nici măcar polițiștilor de frontieră, cu bărcile lor de intervenție, nu le-a fost ușor să ajungă la nava refugiaților, ce plutea în derivă la câteva mile de țărm.

Dar tragedii chiar se întîmplă. La sfârșitul săptămânii trecute, 21 de refugiați care părăsiseră Turcia cu destinația România au murit în Marea Neagră, alte persoane fiind date dispărute, după ce pescadorul la bordul căruia navigau s-a scufundat, la circa 120 de kilometri nord în dreptul stațiunii Kefken.

Nu sunt valuri pe valuri

Refugiații interceptați la granițele României sunt trimiși, după două zile în centrele de triere, într-unul din cele șase cămine pentru solicitanții de azil sau în centrele de cazare „a străinilor luați în custodie publică până la îndepărtarea lor”, cum se numește procedura în termenii oficiali. Dintre cei veniți pe mare de la începutul lunii septembrie, 96 au fost trimiși în astfel de centre de cazare.

În primele opt luni ale lui 2017, 3000 de persoane au solicitat o formă de protecţie statului român, cei mai mulţi sunt din Siria şi Afganistan, spun datele oficiale ale Ministerului român de Interne. Cu o singură lună mai devreme, presa de la București vehicula alte cifre: 1700 de refugiați interceptați, 1200 de cereri de azil. Dacă nu există cumva o defecțiune de comunicare, ceea ce în contextul opacității Inspectoratului pentru Imigrări nu ar fi o surpriză, atunci luna august singură a dublat volumul refugiaților ajunși la granițele României.

„Nu se poate vorbi despre un val de refugiați. Sunt doar refugiați pe valuri”, spune comisarul șef Fabian Bădilă, purtătorul de cuvânt al Poliției române de Frontieră. Deocamdată, Marea Neagră nu a făcut victime. Dar vara odată sfârșită, urmează zile mult mai agitate în larg. Acum se încearcă ruta, crede fostul ministru român de Externe Cristian Diaconescu. Cu un coridor balcanic blocat la granița Ungariei și cu reticența central-europeană față de migranți, se încearcă variante până acum neexplorate, spune diplomatul, convins și el că magnitudinea fenomenului e departe de dimensiunea celui cu care s-a confruntat, în anii trecuți, Grecia.

În ghetou

Blocul de nefamiliști din cartierul bucureștean Baicului, pe care Ministerul de Interne l-a rechiziționat în 1999 pentru a deschide unul dintre primele centre pentru refugiați din România, este un centru cu porți deschise. La geamuri sunt, într-adevăr, gratii și un zid înalt îl înconjoară, dar regulile sunt relaxate: locatarii pot ieși în oraș. Trebuie să fie înapoi la 10 seara. Nimeni nu se îndepărtează prea mult, însă, de căminul aflat cumva chiar în inima ghetoului. E singurul bloc cu aspect de baricadă. Celelalte din cartier, ale românilor, arată jalnic pentru că sunt neîntreținute - dar singura protecție de la geamuri e cea contra țânțarilor.

Ziua, solicitanții de azil și-o petrec într-o veșnică așteptare. Pe stradă nu-i distingi de localnici. De ținute tradiționale nu poate fi vorba: rareori sunt printre femei dintre cele cu părul acoperit. Stau în grupuri mixte, fie pe marginea fundației blocului, fie pe bordura trotuarului. În spatele unui tomberon, câțiva au întins o pătură, s-au descălțat și pălăvrăgesc monosilabic între pauze lungi de tăcere. Cei mici improvizează o jucărie din orice. La nici 100 de metri depărtare se află cel mai apropiat loc de joacă, un parc amenajat de primăria sectorului 2 al Capitalei României în 2007, la opt ani de la inaugurarea centrului. Nimeni, probabil, din aparatul administrativ local nu s-a gândit la copiii refugiaților care și-au lăsat totul în urmă și au bătut mii de kilometri prin diverse primejdii ca să scape de traumele războaielor: perla parcului sunt trei tunuri dispuse în chiar mijlocul parcului, în imediata vecinătate a terenurilor de joacă.

România nimănui

Doamna Maria poate vedea de la geamul garsonierei în care locuiește ce se întâmplă în căminul cu refugiați. O alee o desparte de bloc. Mizerie a fost mereu acolo. Uite, zilele trecute, mai era încă vacanță, copiii din blocul ei, copii de români, au făcut avioane de hârtie și le-au aruncat de la etaj. Zac de două săptămâni acolo și nu le-a adunat nimeni. Nici furtuna nu le-a măturat. Și, cât timp stăm de vorbă, dintr-o bodegă metalică, ridicată ca un garaj improvizat pe ceea ce ar fi trebuit să fie spațiul verde dintre două blocuri, o doamnă în vârstă, mișcându-se greu, tocmai aruncă, la colțul curții azilanților, două peturi goale de doi litri și o sticlă de bere, goală și ea, după care se retrage în cârciumă și închide ușa.

E zona aia de lume în care puștani desculți, de patru-cinci ani, dar și puștoaice băiețoase nițel mai mari, sunt asmuțiți de puberii întârziați cu primele urme de mustață și primul tatuaj la vedere să le tragă de păr pe fetele de 13-14 ani încălțate în șlapi cu puf, sau să arunce cu pietre după ele. Iar ele, fetele, unele îmbrăcate în pijamale (și nu, nu este o eroare de înțelegere a modei), chicotesc, vesele nevoie mare că li se acordă atenție. În care mașina germană 4x4 a unuia dintre locatari, scumpă cât un întreg etaj de garsoniere, stă parcată, cu geamurile deschise, pe mijlocul drumului, ocupând jumătate din aleea dintre blocuri, pentru ca toți vecinii să asculte muzica preferată a șoferului și să-l vadă că are mașină. Aici au fost trimiși solicitanții de azil să-și aștepte răspunsul din partea autorităților române. După maxim un an sunt nevoiți să plece, să se descurce singuri, să-și găsească un loc de muncă și o locuință. Nu îi prea vrea nimeni. Nici ei nu vor neapărat în România.

O viață de 15 lei pe zi și un acoperiș

Există, printre refugiați, persoane considerate periculoase. A spus-o ministrul de Interne Carmen Dan, într-un interviu acordat agenției Agerpres: nu sunt mulți care prezintă „risc la adresa securității naționale”, „nu sunt sute” și au fost internați în centre cu regim închis. Cei mai mulți refugiați, însă, au deplină libertate de a circula prin țară.

Unii profită de această libertate și vor să-și continue drumul spre vest. Din totalul de străini care au forțat granițele României, în lunile din urmă, jumătate sunt contabilizați ca fiind prinși la intrarea în țară, o altă jumătate, în schimb, au fost capturați când au încercat să părăsească România, mai exact, să treacă spre Ungaria. Destinația lor preferată: Germania. Politicile statului român par să le încurajeze - cu sau fără intenție - dorința de a pleca mai departe. Cei 15 lei pe care îi primește un refugiat pe zi până află răspunsul la cererea de azil nici nu se compară cu cei 800 de euro lunar din Germania. Sigur că nici puterea de asistare a statului român nu se compară cu darea de mână a Germaniei, dar nici autoritățile de la București nu au elaborat strategii pe termen lung, cum s-a întâmplat în cazul Guvernului federal de la Berlin, care a văzut în valul de refugiați oportunitatea unei investiții în viitorul pieței muncii și a asigurărilor sociale, la fel cum în anii 60 a fost deschisă poarta Republicii Federale pentru specialiști cu varii calificări din Turcia, Italia și fosta Iugoslavie.

Așadar, un solicitant de azil din România primește în jur de 500 de lei pe lună, vreme de șase luni până la un an. Este perioada aproximativă în care, administrativ și, apoi, juridic, i se rezolvă cerera de azil, spune Răzvan Samoilă, coordonatorul fundației Arca, un ONG specializat în asistența refugiaților și migranților. În fiecare an, cam 400 de cereri de azil procesate primesc aviz favorabil. Sub 10% din totalul celor depuse. De-a lungul anilor, în România s-au strâns aproape 70.000 de refugiați din diverse părți ale lumii. Este vorba despre oameni care, între timp, s-au cam integrat în societatea românească.

De unul singur e mai greu să te descurci cu 500 de lei, chiar dacă nu faci nimic toată ziua și universul tău are 10 metri pătrați plus anexele. Însă o familie cu trei copii strânge, pentru o perioadă de timp limitată, 3000 de lei lunar, ceea ce, în condiții de refugiat și cu un acoperiș asigurat, nu este o sumă de neglijat. Mai ales de către cei care nu au nimerit în București, ci în centrele din orașele mai mici, unde costurile sunt mult mai reduse.

Medici sirieni școliți în România, alungați în Vest

După soluționarea dosarelor de azil, cei cărora li se permite să rămână sunt deja nevoiți să se descurce singuri. După o vreme, unele familii decid că locul lor e acolo de unde au plecat. Nu găsesc ceea ce sperau să găsească, se simt izolați, înstrăinarea îi deprimă, povestește Răzvan Samoilă de la Arca. Nu reușesc să meargă mai departe, dar nici aici nu se pot integra. Sunt mândri, dar nu atât de mândri încât să rătăcească fără sens, așa că pleacă îndărăt. Se întorc în Irak, se întorc în Siria. Printre cei ce fac drumul îndărăt sunt familiile mixte, în special femei românce măritate cu sirieni sau irakieni. Pentru bărbatul refugiat se găsește o formă de asistență socială oferită de stat. În schimb, soția și copiii sunt considerați cetățeni români și nu au beneficii de refugiați. Dificultățile de adaptare nu se regăsesc printre paragrafele legilor.

Cei mai mulți, însă, reușesc să se piardă în societate. Să devină invizibili. Să se integreze. Unii sunt tinichigii, așa că găsesc un service auto de cartier care îi angajează pentru că știu să rezolve, după metode în Orientul Mijlociu patentate, orice problemă a caroseriei. Alții au lucrat în țara lor în tipografii și sunt utili în centrele de printare care lucrează pentru clienți din lumea arabă. Fundația Arca a angajat și ea un astfel de imigrant. De multe ori e mai bine să ai la îndemână un vorbitor al limbilor refugiaților decât să recurgi la translatorii de pe piață, în cazul cărora nu ai mereu certitudinea că ce transmiți ajunge nealterat la destinație. Puțini dintre refugiați cunosc o limbă de circulație internațională. Plecarea din țara de unde vin nu a fost o prioritate pentru ei, în anii în care au frecventat școala.

Au fost, însă, și unii care au visat departe. Pe vremea prieteniilor arabe ale lui Nicolae Ceaușescu, cei mai buni dintre sirieni sau irakieni erau trimiși să studieze medicina în România. Au absolvit-o și s-au întors în țările lor, unde s-a trăit bine ca medic, tratând oameni asigurați din oficiu cu dividendele încasate de stat de pe urma exploatării și prelucrării petrolului. Sancțiunile internaționale impuse țărilor din regiune i-a sărăcit, însă. Au urmat și războaiele, mai ales cele civile, care i-au prins în bătaia încrucișată a tuturor puștilor. Așa că s-au întors acolo unde puteau profesa imediat, fiindcă știau limba: în România.

Atâta, doar, că România nu îi primește, mai exact, nu le oferă drept de practică medicală. Deși se confruntă cu o acută lipsă de cadre medicale. Motiv pentru care medicii sirieni iau, ca și foștii lor colegi români, calea Occidentului unde, cu riscul de a pierde o vreme cu învățarea limbii, o iau de la capăt. Iar România mai exportă o tranșă de specialiști către Vest.

Cristian Ștefănescu