Relația cu Serbia, o frumoasă legendă

Președintele Iohannis a declarat că România este dispusă să intermedieze găsirea unei soluții de compromis pentru regiunea Kosovo, de natură să permită Serbiei aderarea la Uniunea Europeană: ”soluționarea problemei Kosovo va însemna un pas enorm în direcția europeană pentru toată zona Balcanilor de Vest, și aici vom rămâne într-o legătură strânsă pentru a discuta împreună și posibilele soluții și rolul pe care România poate să-l joace în soluționarea acestei chestiuni. Noi suntem dispuși, subliniez, suntem dispuși să ne implicăm în găsirea unor soluții bune pentru întreaga zonă”.

Dar remarcabil a fost și faptul că un înalt oficial sârb a vorbit despre disponibilitatea Serbiei de a accepta un compromis. Este adevărat că ”un compromis” este deja mai mult decât par să accepte forțele occidentale care au recunoscut independența provinciei Kosovo. În accepția președintelui Vučić, ”compromisul” se măsoară însă la scara Serbiei, care până ieri nici nu dorea să admită discuția, darămite să negocieze un nou aranjament. Președintele Serbiei a uimit totuși asistența prin claritatea afirmației: ”Pentru noi chestiunea Kosovo este o chestiune foarte mare, dar ne vom strădui să găsim o soluție de compromis. Pentru a găsi această soluție este nevoie de dorințe minimaliste. Sunt convins că România, pe durata Președinției Consiliului UE în 2019, va pune printre problemele superioare pe care le vor aborda intrarea țărilor din Balcanii de Vest în Uniunea Europeană.”

Declarațiile celor doi președinți par foarte interesante, totuși ne lipsește cadrul general în care să putem evalua valoarea și eficacitatea unei inițiative românești. Dacă punem o clipă între paranteze misiunea ei limitată în cadrul președinției prin rotație a Uniunii Europene, diplomația românească, ar putea juca un rol important, dar numai cu condiția ca statele occidentale care au girat independența provinciei Kosovo să fie în mod discret dispuse la o schimbare de statut a provinciei, una care să ofere sârbilor măcar o satisfacție simbolică. Abia atunci i s-ar putea încredința României rolul de a media negocierile în virtutea presupusului ascendent moral pe care l-ar avea în fața sârbilor.

România ar putea juca însă un rol pe cont propriu, fără să fie anume investită, cu condiția să ofere Serbiei ceva foarte important, cum ar fi, de exemplu, accesul mai facil la resurse de gaze naturale, mai ales în perspectiva unei răciri a relațiilor cu Rusia. Resursele de gaze din Marea Neagră, pentru care se fac de pe acum planuri de distribuție, i-ar îngădui României să-și creeze un avantaj strategic, dar acest lucru pare deocamdată în afara discuției.

Compania de transport Transgaz a inclus în proiectele sale de viitor și construirea unei conducte care să preia o parte din gazul transportat prin conducta BRUA, dirijându-l către frontiera sârbească. Evoluțiile mai recente pun însă proiectul sub semnul întrebării. Autoritățile de la Budapesta au anunțat nu demult, provocând un veritabil seism în presa românească, că Ungaria va prelua întreaga capacitate de gaze care pot fi transportate prin conducta BRUA și că au și încheiat unele acorduri în această privință. Ce-i drept autoritățile de la București nu au confirmat deloc informația, dar nici nu au infirmat-o într-o manieră categorică, lăsând spațiu pentru tot felul de presupuneri. Chiar dacă e cu totul prematur să vorbim de exportarea în Ungaria a întregii cantități de gaze extrase din Marea Neagră, ipoteza, realizabilă, ar face ca ascendentul României în regiune să rămână egal cu zero.

În condițiile în care România s-ar purta ca un actor pasiv, fără o politică energetică bine condusă, nu ar avea cum să exercite vreo influență politică și va ceda altora inițiativa. Candidați sunt, Ungaria cel puțin are o politică foarte activă în regiune și nu a ascuns că lucrează intens pentru atragerea Serbiei în alianța Europei Centrale, iar Ungaria are nu doar proiecte economice foarte ambițioase, dar și un proiect ideologic care îi stimulează voința de acțiune. Ce i-ar rămâne României? O ipotetică afecțiune istorică din partea Serbiei, la fel necontestată și de inactuală ca oina în calitatea ei de sport național.

Este de reținut în context și modul vag în care președintele Iohannis a vorbit joi despre ”interconectările dintre cele două țări, atât în domeniul energetic, cât și în transporturi”, și care nu confirmă că ar exista proiecte serioase în domeniu. În plus declarațiile președintelui Vučić au sugerat că așteptările Serbiei față de România sunt de altă natură, el insistând mai mult asupra navigației pe Dunăre și pe atragerea de fonduri europene. În aceste împrejurări oferta președintelui Iohannis de a se implica în reglarea problemei Kosovo pare, în ciuda insistenței, o bunăvoință lipsită de mijloace reale.