Renunţăm la libertatea de opinie?

În atmosfera încinsă creată de protestele în mare parte violente din lumea islamică, iscate de difuzarea pe Internet a filmului anti-musulman realizat de creştini copţi din SUA, mai totul pare posibil. În consecinţă, guvernul parizian a hotărât să ia măsuri de precauţie şi a dispus închiderea unor ambasade şi şcoli franceze din nu mai puţin de 20 de ţări.

Evident, oficialităţile de stânga de la Paris se tem şi de un eventual incendiu de proporţii în suburbiile marilor oraşe franceze cu populaţie musulmană. În Franţa trăiesc peste şase milioane de credincioşi musulmani.

Autorităţile au interzis ca atare o demonstraţie de protest a celor ce se simt lezaţi de filmul anti-musulman proiectat să se deruleze sâmbătă. Premierul francez, Jean-Marc Ayrault a declarat într-un interviu că nu vede nici un motiv pentru care Franţa să admită conflicte care n-o privesc.

După publicarea caricaturilor, siteul revistei Charlie Hebdo s-a prăbuşit, nefiind clar dacă pagina a devenit inaccesibilă din pricina unor probleme tehnice, din cauza luării ei cu asalt de către prea mulţi cititori încercând s-o acceseze simultan ori în urma atacului unor hackeri.

Fapt este că alerta care s-a dat la Paris, ca şi discuţia lansată de ministrul de interne german, Friedrich, care a cerut să se interzică difuzarea în Republica Federală a unor filme anti-musulmane, spre a se evita punerea de paie pe foc, reaprind o controversă declanşată la mijlocul deceniului trecut.

Publicarea în 2005 a unor caricaturi înfăţişându-l pe profet, apărute iniţial într-un ziar danez, declanşase reacţii furibunde, proteste violente şi vărsări de sânge în lumea islamică. Nu altfel s-au petrecut lucrurile mai nou, după difuzarea filmului anti-musulman produs în SUA.

Se repune astfel pe tapet o dilemă veche, privind prioritatea pe care societăţile deschise trebuie s-o acorde libertăţii şi securităţii. O dilemă pe care unii oficiali germani tind s-o rezolve în favoarea celei din urmă, prin îngrădirea libertăţii de opinie şi implicit a libertăţii presei.

În timp ce în Europa dreptul la exprimarea publică a unor păreri controversate începe să se clatine cu totul, alta e situaţia în Statele Unite. Pentru americani, dreptul la opinie şi libertatea presei sunt sacrosancte şi constituţional intangibile.

În restul lumii, lucrurile stau altfel. În societăţile represive de felul celor din lumea arabă şi islamică nu există libertate de opinie. Părerile exprimate public sunt autorizate de şefii de trib, de şeici, de emiri, sultani şi regi, iar libertatea de opinie americană e percepută nu doar ca excesivă, ci, pur şi simplu, ca rea-voinţă menită să mascheze şi să faciliteze lansarea de atacuri anti-musulmane.

Că lucrurile nu stau chiar aşa e, uneori, foarte greu de lămurit. Şi mai dificilă, date fiind omuciderile provocate de publicarea unor caricaturi sau difuzarea unor filme care-şi bat joc de lucruri sfinte, cel puţin pentru o notabilă parte din umanitate, e explicaţia inutilităţii cenzurii, ba chiar a caracterului ei păgubitor.

În ideea de a se evita punerea de paie pe foc, oficialii germani cred că e utilă limitarea libertăţii de opinie şi expresie. Or, o atare îngrădire, care nu se potriveşte în ruptul capului cu societăţile deschise, nu face decât să genereze refularea de conflicte şi să încurajeze şantajul politic.

Chiar şi atunci când izbuteşte, iar în lumea globală, informaţională reuşita oricărei cenzuri e cum nu se poate mai precară şi mai îndoielnică, expedierea lor în subterane şi subconştient pentru a nu deranja pacea socială a unei ţări sau alteia se răzbună, de regulă, crunt.

La un moment dat, conflictele refulate explodează şi provoacă vărsări de sânge de proporţii mult mai mari decât cele asumate deschis.