Republica Moldova – spre o „neutralitate” înarmată

Când e vorba de Uniunea Europeană, Chișinăul nu are ezitări. S-au făcut pași importanți, s-a obținut statutul de țară-candidat. Laudele pe care le primește actuala guvernare se referă mai ales la reforma justiției unde au început schimbări structurale, dar care durează, nu le poți face prin decret, marea problemă fiind oamenii, curajul și integritatea magistraților, care să atace corupția endemică. S-au făcut și unele ajustări legislative benefice mediului economic.

În rest, marile imperative țin de siguranța națională. Atâta timp cât războiul fumegă la porțile Moldovei și există riscul unor manevre disperate ale Moscovei pe direcția sud-vest, spre Odessa, nu doar aderarea la Uniunea Europeană e pusă sub semnul întrebării. Însăși existența Republicii Moldova devine o himeră.

Războiul din 1992 de pe Nistru, un eșec ideologic

Problema securității, gradul de înzestrare a armatei naționale în Republica Moldova erau ultimele între prioritățile guvernărilor de după 1991. După ce războiul din 1992 s-a încheiat printr-un acord care instala „pacificatori” ruși la Nistru și amâna până la calendele grecești evacuarea Armatei a 14-a și a munițiilor sovietice, Chișinăul a mizat pe „coexistența pașnică”, supusă, cu regimul separatist din Transnistria. Guvernanții săi corupți, duplicitari, au profitat de schemele de contrabandă și afaceri cu energie, care spoliau bugetul național și condamnau Republica Moldova la un etern prizonierat geopolitic rusesc.

Episodul războiului din 1992, din păcate, a fost ratat pentru cauza forjării unui spirit național românesc, care pentru a fi deplin și viguros, nu se poate dispensa de componenta militară, cu semnificația ei identitară indubitabilă, altfel e redus la niște franjuri folclorici, ca pe timpul URSS.

Au fost neglijați combatanții moldoveni și familiile lor, cei care au apărat integritatea și libertatea Republicii Moldova, a fost uitat spiritul lor de luptă și jertfă, din care s-ar fi putut plămădi o conștiință a rezistenței și un orgoliu național – așa cum se întâmplă azi în Ucraina, atacată de Rusia. Combatanții de pe Nistru alcătuiau o comunitate jenantă, iritantă pentru guvernările pro-ruse de la Chișinău, le stăteau ca sarea în ochi, le dădeau în vileag impostura și trădarea de țară.

Uitarea programată a războiului din 1992, cu departajarea clară a părților beligerante – Republica Moldova versus Federația Rusă – a întronat narațiunea „războiului civil” de pe Nistru, în care Rusia n-a fost agresor (Doamne ferește! și-au dorit vreodată rușii război?), ci mediator, moderator, factor al păcii și stabilității. S-a produs o substituire frauduloasă și la nivelul limbajului, esențială pentru direcția, înțelesurile și formatul negocierilor ce au urmat: războiul moldo-rus a fost înlocuit cu incolorul și inodorul „conflict armat de la Nistru” sau, și mai edulcorat, cu „diferendul transnistrean”.

Noua paradigmă a securității la Chișinău

A trebuit să se declanșeze un teribil război la est de noi, în Ucraina, pentru ca actuala conducere, mult timp reticentă și cumva surprinsă, ca și restul lumii, de aberația acestei invazii barbare, să-și pună problema siguranței naționale. Urma să-și învingă propriile prejudecăți, dar și inerțiile mintale ale basarabenilor, cei care, parafrazând un poem de Marin Sorescu, și-au cultivat de veacuri vița-de-vie, privind cum mărșăluiesc de la Est spre Vest și de la Vest spre Est tot felul de cuceritori. Sub copitele și sub șenilele lor acest ținut, ca și alte teritorii românești, au fost un vad și loc de războaie cu care ei, băștinașii, n-aveau nimic comun.

Sub presiunea agresiunii rusești din Ucraina, Chișinăul a renunțat la mantra neutralității formale, găunoase, impuse de Moscova după războiul din 1992, pentru a bloca integrarea euroatlantică a Republicii Moldova. Președinta Maia Sandu și alți înalți demnitari de la Chișinău au început să vorbească despre necesitatea unei armate puternice – „neutralitatea nu înseamnă demilitarizare”.

Deloc întâmplător, această schimbare de paradigmă provoacă reacții furibunde ale partidelor putiniste de la Chișinău: socialiștii, comuniștii, „Șor” și alte grupări mafiote, întrucât neutralitatea înarmată a Republicii Moldova este o pavăză în fața agresiunii rusești, nu altfel.

O neutralitate înarmată nu înseamnă automat aderare la NATO și e mult mai costisitoare decât apartenența efectivă la alianță, dar e totuși un pas în această direcție pe care statele occidentale sunt pregătite să-l susțină.

Odată cu declarația lui Liz Truss, făcută încă pe când era ministru de Externe al Marii Britanii („Moldova trebuie înarmată la standardele NATO)”, și până la vizitele de ieri, 2 octombrie, la Chișinău, ale miniștrilor Apărării din Germania și din România, cu programe clare de asistență militară, la o zi după ce Ucraina și-a exprimat dorința unei aderări rapide la NATO, acest tablou capătă tot mai multă consistență.

Rămâne ca și conștiința publică, prea divizată și inertă în Republica Moldova, să asimileze aceste mutații revoluționare. Doar că în partea noastră de lume, vorba altui clasic, timpul nu mai are răbdare și pe cei neadaptați și nehotărâți nu-i va întreba nimeni. E prea mare miza.