Rezultatul alegerilor din Irak conturează drumul ţării spre democraţie

Pe vremea lui Saddam Husein, alegerile din Irak erau previzibile. Autorităţile nu trebuiau decât să aibă grijă ca rezultatul scrutinului să nu însumeze, din greşeală, peste 100% din voturi. Pe fundalul acestei ”tradiţii”, se poate lesne deduce că alegătorii ”Alianţei Irakiene Unite”, o coaliţie în majoritate şiită, se aşteptau la o victorie netă. Chiar dacă doar cu 47,6%, alianţa a obţinut un rezultat respectabil, care asigură reprezentanţilor coaliţiei şiite cele mai importante mandate in viitoarea adunare constituantă a Irakului. Şi celelalte partide se pot declara mulţumite de rezultatele alegerilor, căci pe locul doi s-au aflat curzii cu 25,4% iar pe locul trei – ”Lista irakiană” a premierului interimar Iyad Allawi, care a obţinut aproape 14% din voturi.

Mai însemnat decât procentajul candidaţilor este însă faptul că aceste alegeri au fost primele din Irak, şi, de asemenea, din majoritatea regiunilor lumii arabe, care s-au desfăşurat cu adevărat democratic, şi în cadrul cărora alegătorii nu au fost obligaţi să confirme regimul aflat la putere, neavând alternativa nici măcar nominală a unei opoziţii.

Criticii susţin însă că alegerile n-au fost nici libere nici democratice, devreme ce ele s-au desfăşurat sub ocupaţie şi că majoritatea suniţilor nu au putut vota. Argumente, care sunt însă doar aparent viabile, dat fiind faptul că suniţii nu au fost împiedicaţi să participe la alegeri nici de trupele de ocupaţie, nici de regimul interimar al premierului Allawi, ci de grupările radicale din propriile rânduri, precum şi de propriul cler, care, la rândul lui, s-a aflat sub presiunea radicalilor suniţi. Cât despre alegeri desfăşurate sub ocupaţie – acestea au existat şi în RFG, în 1949, şi ele au fost libere şi au putut alcătui baza unei libere democraţii în Germania.

Desigur că în Germania de Vest a acelor vremuri nu exista violenţa care zdruncină în prezent Irakul, şi totuşi rămâne de sperat ca alegerile din Irak să poată declanşa un proces similar de democratizare. Electoratul a demonstrat că preţuieşte într-atât şansa libertăţii conturată de alegeri, încât şi-ar risca viaţa pentru aceasta. Ar fi tragic, prin urmare, dacă poporul irakian nu va putea continua pe drumul spre democraţie pe care a pornit zilele acestea.

Deşi acest drum se conturează la orizont, el este presărat cu obstacole. Legislativul interimar proaspăt ales va trebui să desemneze un preşedinte şi doi vice-preşedinţi care, la rândul lor, vor desemna un premier. Parlamentul va trebui, de asemenea, să revizuiască şi să aprobe Constituţia în vederea legitimării viitoarelor alegeri ce vor avea loc în decembrie.

Obstacolele sunt însă nenumărate. Spre exemplu întrebarea, cât de ”islamic” să devină Irakul. Dar şi aici este loc de speranţă, căci chiar şi conducătorii religioşi ai majorităţii şiite resping versiunea irakiană a unei ”Republici islamice”. În acest caz, se vor putea forma coaliţii în cadrul cărora, în viitor, partidele politice vor prelua rolul afinităţilor etice şi religioase manifestate atât de puternic în prezent. În plus, aceste partide politice vor fi, de la sine-înţeles, deschise pentru toată lumea, aşadar şi pentru suniţi, iar Irakul îşi va putea păstra astfel unitatea naţională.