Românii care găzduiesc refugiați ucraineni pot câștiga bine.

Unul dintre cele mai populare colinde ucrainene, „Colinda clopoțeilor“, a fost rescris în acest an sub numele de „Colind pentru caritate“, versurile fiind o litanie a milioanelor de copii și familii întregi refugiate sau care au rămas să trăiască sub teroarea bombardamentelor armatei ruse. Nașterea lui Isus stă acum sub semnul durerii și al înstrăinării de casă: „Privește-le lacrimile / De pe pleoape / Durerea și fricile / Donați pentru copii.“

Și în comunitățile celor 50.000 de ucraineni care trăiesc în România seara magică ce ar fi trebuit să le aducă bucurie în case e umbrită de vocile tremurătoare ale copiilor răstigniți de război. Mii de copii refugiați nu mai pot să întâmpine Crăciunul ca la ei acasă. Aceleași jucării, pe care le primesc acum de la familiile de români, nu mai sunt la fel cu cele pe care le-ar fi primit în casele lor din Ucraina. Același brad de Crăciun, împodobit chiar de ei, nu mai are luminițele care le încălzeau sufletele în locuințele lor, multe dintre ele distruse de bombardamentele invadatorilor ruși.

Biserica ortodoxă ucraineană „Sfântul Petru Movilă“ din București a pregătit cadouri pentru refugiați, mai ales pentru copii. Ca și la sărbătorile de Paște din acest an, slujbele și predicile de Crăciun în limba maternă sunt poate cele mai frumoase daruri pe care le primesc ucrainenii din România.

Cazarea refugiaților a devenit pentru unii români o afacere

De la invazia armatei ruse în Ucraina aproape 3 milioane de ucraineni au tranzitat România. Potrivit bilanțului Ministerului Afacerilor Externe, peste 86.500 au rămas în țara noastră. Dintre ei, peste 7.000 și-au găsit un loc de muncă în industria prelucrătoare, în construcții, hoteluri și restaurante, reparații autovehicule sau în marile magazine.

În primele săptămâni după invadarea Ucrainei, mii de români și o serie de ONG-uri s-au implicat în ajutorarea refugiaților. I-au găzduit în casele lor, i-au pus la masă cu ei, le-au procurat medicamente, au cumpărat haine și jucării pentru copii. Ospitalitatea a fost cuvântul de ordine pentru români, apreciată și pe plan internațional. E de înțeles că ajutorul dezinteresat dat refugiaților nu putea ține la nesfârșit.

Ulterior, Guvernul a emis o hotărâre prin care decontează cheltuielile proprietarilor pentru cazarea și masa ucrainenilor care au ales să rămână în România. În condițiile în care statul alocă pentru un refugiat 50 de lei pe zi pentru cazare, adică 1.500 de lei pe lună, pentru unii români a fi gazdă a devenit o afacere. Sunt cazuri în care o familie cu trei copii locuiește într-o singură cameră, cu baie comună. Din această afacere, proprietarul-gazdă are un venit lunar de 7.500 de lei, mult peste salariul mediu net pe economie. E de reținut că sumele alocate nu sunt impozitate. Serviciile sociale nu au control asupra unor asemenea situații. Sau sunt cointeresate.

Vile care se ridică peste noapte pentru a fi închiriate de ucraineni

Odată cu criza refugiaților, chiriile au crescut substanțial. Famiile din Ucraina vor și ele să trăiască decent, astfel că aleg să închirieze o locuință. Proprietarii reziliază contractele cu vechii chiriași, chiar dacă la prima vedere ies în pierdere, pentru a le închiria familiilor de ucraineni la prețuri mult mai mari decât cele de pe piața imobiliară. E o schemă prin care proprietarul fură din buzunarul statului și din fondurile alocate de Comisia Europeană pentru refugiații din Ucraina, chiar dacă aceste venituri sunt impozitate.

În unele zone de la periferia orașelor, vile nefinisate, lăsate în așteptare pentru vremuri mai bune din cauza scumpirii materialelor de construcții pe fondul crizei energetice, sunt puse în circuit peste noapte în așteptarea familiilor de refugiați. Finisajele sunt făcute de mântuială, interioarele sunt expuse igrasiei, grupurile sanitare sunt de cea mai proastă calitate iar mobilierul se reduce la strictul necesar. Zeci de persoane din Ucraina locuiesc într-o astfel de vilă, iar proprietarul primește într-un singur an de la stat bani cât să-și ridice o alta.

Toate cele spuse nu fac desigur regula, dar sunt exemple ale tâlhăriei la drumul mare făcute pe seama nenorocirilor unor semeni care au fost nevoiți să-și părăsească agoniseala de o viață pentru a se salva de cizma rusească. Sunt însă și români care își iau de la gură pentru semenii lor ucraineni. Pentru copiii lor, care nu mai pot să întâmpine Crăciunul ca la ei acasă. Aceeași jucărie, pe care o primesc acum în România, nu e la fel cu cea pe care ar fi primit-o în Ucraina.

Preoții, între gesturi caritabile și indiferență

Biserica Ortodoxă Română și-a arătat de la începutul invaziei ruse în Ucraina fața pe care nu de puține ori a ținut-o în umbră atunci când oameni disperați au avut nevoie și de ajutor lumesc, nu doar duhovnicesc. Potrivit unui comunicat al Biroului de presă al Patriarhiei, ajutorul pe care BOR l-a acordat refugiaților până în iulie era de peste 37 de milioane de lei (aproximativ 7,6 milioane de euro). Suma pare impresionantă. În același comunicat ni se spune că „la nivelul Patriarhiei Române, în perioada 16 mai –1 iulie 2022, s-au adăugat ca participante la acțiuni caritabile 447 persoane din rândul preoților și al voluntarilor“.

În România avem peste 30.000 de lăcașuri de cult, aparținînd celor 18 biserici și culte recunoscute de stat. Dintre acestea, peste 60 % aparțin Bisericii Ortodoxe Române. Bisericile din orașe au de regulă câte 2-3 preoți. Nu vreau să fiu cârcotaș, dar dacă fiecare preot și predicator ar dona măcar câte 1.000 de euro pentru refugiați, pentru că au de unde, suma pentru ajutorarea acestor oameni urgisiți de soartă ar ajunge, cu o aproximație rezonabilă, la 40 de milioane de euro.

Sunt însă și preoți care găzduiesc în casele parohiale refugiați fără a cere nici o donație de la stat. Copiii sunt învățați limba română, primesc cuvinte de învățătură întru Christos, li se cumpără haine și rechizite școlare, au parte de blândețea și evlavia slujitorilor Bisericii. Enoriașii sunt îndemnați să le urmeze exemplul, iar unii chiar o fac.

Între ospitalitatea și goana după profit a românilor în criza refugiaților realitatea ne trage sever de mânecă. Să spunem doar că nu există pădure fără uscături.