România nu recunoaște genocidul armean

Mesajul își propune să fie compasiv, respectuos față de armeni și totodată grijuliu față de sensibilitățile turcilor. Citind numai anumite pasaje, ai putea avea impresia că nici nu se putea spune mai mult: ”Comemorarea și conștientizarea dramei prin care a trecut poporul armean reprezintă astăzi demersuri obligatorii pentru ca lumea noastră să-și însușească lecția trecutului. Totodată, recunoașterea unei tragedii istorice de proporțiile celei petrecute acum 100 de ani înseamnă un semnal important și necesar pentru eradicarea urii, intoleranței, rasismului și xenofobiei”.

Lipsește doar termenul ”genocid” și referința la cele peste un milion și jumătate de victime. De fapt, există o trimitere, dar una care confirmă mai curând versiunea oficială a Turciei: ”Sute de mii de suflete nevinovate au pierit atunci în crima teribilă care a umbrit umanitatea și care ne obligă astăzi la recunoaștere și reconciliere.” Se știe că Turcia de astăzi, ca succesoare a Imperiului Otoman, respinge acuzația de genocid, admițând că au pierit între 300 000 și 500 000 de armeni într-un conflict pe care îl califică drept ”război civil” cu victime înclusiv din partea turcilor.

Anul acesta s-a produs o schimbare de percepție semnificativă. Cu două săptămâni în urmă, Papa Francisc a evocat ”primul genocid din secolul al XX-lea” în cursul unei slujbe de pomenire închinate tragediei armenilor. S-a remarcat, pe bună dreptate, că au contribuit mult la această schimbare de atitudine contextul geopolitic și atrocitățile comise de islamiști împotriva creștinilor orientali, la fel ca acum 100 de ani.

A urmat apoi o întreagă serie de declarații politice semnificative. Parlamentul European s-a referit în mod explicit la ”genocidul armenilor”. Nu în ultimul rând, Germania a admis la rândul ei, pentru prima dată, că a fost vorba de un ”genocid”. Președintele Republicii Federale, Joachim Gauck, a calificat masacrele comise împotriva armenilor ca ”genocid”, evocând, în mod surprinzător, și o anumită reponsabilitate a Germaniei în această privință. În Primul Război Mondial, Turcia fusese aliata Puterilor Centrale, ceea ce ar fi determinat Germania să treacă cu vederea atrocitățile comise de aliatul ei în Anatolia.

În sfârșit, a fost reținută declarația președintelui Rusiei, Vladimir Putin, care a condamnat pe un ton hotărât genocidul armenilor, exprimând totodată intenția de a participa la manifestările de comemorare care au loc la Erevan. Sigur, Rusia ca veche adversară a Turciei în Caucaz, nu avea nevoie de o evaluare atentă a dosarului sau de o reevaluare, urmând practic o linie tradițională. Să nu uităm iarăși că Turcia își exprimase îngrijorarea pentru tătarii din Crimeea după includerea peninsulei în cadrul Federație Ruse.

Pe o poziție diferită, deși statornică la rândul ei, s-au plasat Statele Unite. Președintele Bracak Obama a refuzat să califice atrocitățile comise împotriva armenilor drept ”genocid”, deși pe vremea în care era senator declarase pe un ton ferm că ”genocidul armenilor nu este opinia personală a cuiva, ci un fapt istoric amplu documentat”. Ulterior, considerente politice legate de situația din Orientul Mijlociu l-au oprit pe președintele Obama să facă un gest care ar fi alienat un aliat important.

Așadar, preocupările morale și cele politice rămân mereu strâns împletite și este adesea greu să le disociezi. Cât privește poziția României, nu putem spune nimic nou. România a întreținut o foarte strânsă relație politică cu Turcia și a fost mereu dispusă la concesii simbolice. De exemplu, în toamna anului 2013, a fost amplasată o placă comemorativă la Istanbul menită să evoce martiriul domnitorului român Constantin Brâncoveanu, dar inscripția evita cu grijă orice trimitere precisă la împrejurările morții acestuia.

Să nu uităm însă că președintele Klaus Iohannis a primit chiar la începutul acestei luni vizita președintelui Recep Tayyip Erdoğan și că se vor fi luat angajamente reciproce, inclusiv în ce privește frontul antirusesc coordonat de americani. În fine, diplomația română nu s-a aventurat niciodată pe tărâmul înalt al judecăților morale, preferând mereu un pragmatism infuzat de prudență.