Ruscismul, nazismul și alte boli politice autoimune

Ucraina, propune el, să cedeze, iar Vestul să facă bină s-o silească să-i dea lui Putin ce vrea țarul ca să ne lase pe toți în pace.

Kissinger, un evreu american, a crescut în Germania. Bagajul său cultural e nemțesc. Iar pe germani istoria nu i-a iertat de totalitarism. Care e o boală autoimună. Odată contaminat, greu scapi de fascism, nazism, comunism, islamism. Sau de ruscism, varianta ruso-putinistă a fascismului.

De ce sunt supărați pe nemți românii

Germania a ajuns bătaia de joc a multor esteuropeni. Cancelarul a promis și s-a prefăcut a da arme grele Ucrainei, dar e limpede și pentru cei mai neînduplecați din partizanii săi că a tergiversat cât a putut momentul în care forțele ucrainene vor apuca, dacă vor rezista, să intre în posesia lor, cândva, într-un viitor îndepărtat, când Rusia, cum se speră la Berlin, va fi încetat focul și se va fi cumințit. Or, i-au spus repetat cancelarului chiar și partenerii săi de alianță guvernamentală că, dacă americanii și englezii ar fi procedat la fel ca el, Ucraina ar fi încetat de mult să existe. Că o victorie eventuală a Rusiei ar fi un triumf al colonialismului, al imperialismului și al fascismului rusesc, numit ruscism de tot mai mulți. Și că succesul Moscovei în acest război ar fi un certificat de deces al valorilor europene, al democrației, ca și al ordinii mondiale bazate pe legi și pe reguli de bun simț.

Deloc de mirare că încrederea românilor sau polonezilor în nemți ca parteneri strategici a scăzut dramatic. Doar 19% din români mai percep Germania ca partener de încredere, de la 42% anul trecut, indica un credibil sondaj. Spre comparație, SUA se bucură de încrederea a trei sferturi dintre români. Și mai impresionant e spectacolul simpatiei covârșitoare pentru Regatul Unit care, la jubileul celor 70 de ani de domnie a reginei Elizabeta, a cuprins virtual întreaga Europă. Când îi vor iubi oare cu similară fervoare polonezii, românii, esteuropenii, pe exponenții puterii berlineze?

O inadecvare politică germană în flagrantă contradicție cu interesele Berlinului

Ce nu e în regulă, prin urmare, cu guvernanții germani? De ce o parte importantă a clasei politice germane reacționează moral și politic neadecvat, în ciuda discursului de regulă hipermoralist al elitei berlineze, veșnic conștiente de nevoia asumării trecutului nazist, de necesitatea confruntării cu istoria, a învățării lecțiilor ei?

Nu e clar și la cancelariat că e în interesul Germaniei să contracareze popularitatea imensă și în continuare crescândă, în estul Europei, a anglo-saxonilor, de care balticii, polonezii, românii, slovenii, slovacii, sunt perfect conștienți că i-au salvat de totalitarism nu o dată, dacă e ca Berlinul să câștige bătălia pentru inimi și minți pe un continent pe care vrea să-l conducă?

Nu realizează că spectacolul ajutoarelor consistente acordate Ucrainei de Washington și de Londra, în flagrant contrast cu rusofilia dindărătul insolenței lui Macron și minciunilor lui Scholz dă abundentă apă la moară partizanilor Brexitului, probând că dreptatea de partea lor a fost, iar nu a propagandiștilor care i-au vituperat ani de zile pentru divorțul de UE a Regatului Unit?

Substratul acestei combinații de inadvertențe, neconcordanțe, nepotriviri și erori tactice și strategice e psihologic și istoric. Fapt curios, de vreme ce, spre deosebire de austrieci, de români și de alții, nemții chiar au încercat să-și asume onest și să-și exorcizeze trecutul totalitar.

Are dreptate Timothy Snyder să laude acest îndelungat și repetat exercițiu de memorizare, un proces – psihologic în principiu foarte benefic – de revizuire a istoriei Germaniei, țară de la care, potrivit lui, multe națiuni ar avea de învățat. Profesorul de istorie de la Yale are dreptate, de asemenea, să critice sever rezultatul jalnic al acestui laborios proces. Care s-a încheiat cu un eșec răsunător. Căci i-a determinat pe nemți să vadă, plini de zel, paiul fascist din ochiul ucrainenilor.

Nu le spusese germanilor propriul lor președinte, von Weizsäcker, în 1985, că, departe de a pierde războiul, în 1945 americanii i-au ”eliberat”? Că 8 mai 1945 a fost ”o zi a eliberării”?

Ispita rescrierii istoriei…

Ce-a fost această declarație, cotată în Germania, aiuritor, ca ”piatră de hotar în asumarea trecutului” nazist? O rescriere a istoriei în plină ceartă a istoricilor germani despre Hitler, Holocaust și Stalin? Rescrierea istoriei e o îndeletnicire tipic totalitară. Orwell îi dedică pagini memorabile în 1984. Nu există propagandă totalitară care să nu practice asiduu revizionismul istoric. Or, Weizsäcker, al cărui tată fusese unul din ștabii nazismului, urmărea onest întărirea democrației.

Fie și printr-o pioasă minciună. Una reeducativă. Care să nu doară, dar să spele creierele bine. Ideea era, să li se vâre bine în conștiințe nemților, că nu-s răi, ci buni, dar i-a sedus un monstru. Ca și cum ”monstrul”, al cărui regim totalitar a distrus civilizația, a exterminat 6 milioane de evrei și a pornit mai multe războaie neprovocate, de agresiune, n-ar fi fost perceput de o covârșitoare masă majoritară, de la un moment, ca de-al ei, ca un ”vrednic este”, lider, pontif și conducător.

Aceeași trufie și ceea ce ortodocșii numesc ”cădere de-a dreapta” i-a animat pe istorici în cearta pe marginea tezei principale a germanului Ernst Nolte. Nu fuseseră oare Hitler și nazismul o simplă reacție defensivă la revoluția bolșevică, iar Gulagul mai vechi decât Auschwitz? – se întrebase Nolte, relativizând cumplita, indelebila și neegalata pată a culpei hitleriste, iscată de pulverizarea civilizației de către un popor occidental civilizat și trecut prin iluminism.

…și efectele ei practice

Dar au existat și germani care n-au căzut în propria capcană. Un spirit lucid s-a dovedit un fost extremist de stânga, convertit la democrație. ”Am învățat că nu trebuie să mai fie vreodată război, dar și că nu trebuie să mai există vreodată Auschwitz”, avea să spună ecologistul Joschka Fischer, pe atunci ministru de externe, cerând Germaniei să accepte intervenția militară în Kosovo.

Elita germană a recăzut însă apoi în vechiul ei hybris. A crezut nu doar că-și face bine sieși prin zel progresist, copiind extrema stângă anglo-saxonă, ci și că-și poate satisface vocația de a izbăvi lumea. ”Am deutschen Wesen soll die Welt genesen”, s-a spus: fie ca ființa germană să tămăduiască întreaga lume. Iar cheia acestui drum mântuitor i s-a părut, din anii 70 încoace, a fi placarea Rusiei, apropierea de ea, prietenia cu ea, celebrată mai întâi prin demonizarea capitalismului și vituperarea americanilor, iar apoi prin criticarea alianței NATO. Și a aliaților SUA.

În fine, prin proiecte energetice toxice, care au transformat Europa în clientul toxicoman al unei Rusii traficând gazul și petrolul ca pe stupefiante. În acest proces, Germania și apoi Europa franco-germană au fost temeinic învățate de liderii lor să adore tot ce ajuta Rusia, China, Iranul și extremismul musulman și să se opună sistematic valorilor occidentale clasice, Statelor Unite, sau celor care, ca Trump, le voiau tari, puternice și mărețe.

Rusofilia Germaniei a atins la un moment dat cotele grotești ale francofiliei românești din preajma Primului Război Mondial. Când, după cum relatează Cioran într-un interviu, un ministru de la București a exclamat: ”dacă România piere, nu-i nimic! Franța să nu piară!”

Iluzia propriei sănătăți într-un context geopolitic radical schimbat

Deloc de mirare că Germania a sesizat pericolul populismului de dreapta, dar a ratat diagnosticul propriei boli autoimune, pierzând toate pariurile istorice. S-a confruntat cât a putut de onest cu propriul trecut. L-a asumat. Dar n-a putut destul și, din trufie, a rătăcit drumul, crezând că, grație Rusiei, progresismului socialist și ecologist și comerțului global l-a apucat pe D-zeu de un picior și va ajunge pașnic unde a încercat hitlerismul s-o ducă manu militari. Pe culmile puterii globale.

Din acest vis frumos s-a trezit mahmură și uluită, la 24 februarie, când Rusia a invadat Ucraina. Vestul, la ale cărui valori aderaseră ucrainenii, a redevenit, șocant, un concept plin de miez și sens. Cancelarul s-a trezit și s-a culcat la loc, lăsând Vestul (citește SUA) să rezolve problemele pe care n-a îndrăznit să le soluționeze la fel de radical pe cât a realizat, în teorie, că ar trebui s-o facă.

Numai că Vestul de azi nu mai e cel de odinioară, așa cum nici americanii nu mai sunt, vai, cei din epoca lui Reagan. Și cu atât mai puțin ai Americii lui Abe Lincoln și Thomas Jefferson, autorul principal al genialei Declarații de Independență a SUA. Acei americani nu s-ar fi temut să înarmeze Ucraina până în dinți și s-o facă în stare să învingă Rusia pe propriul ei teritoriu, cum pare a fi neapărată nevoie acum, dacă e să se refacă vreodată ordinea mondială. Pentru că ar fi înțeles că, ideologic, adversarii de la Moscova ai Americii și ai Vestului sunt tributarii unui delir, precum cel care i-a smintit pe Nero și pe Caligula. Iar compatrioții lui Roosevelt sau Reagan ar fi priceput că se confruntă cu un imperiu al răului nu mult mai puțin inuman decât cel nazist.

Ruscismul, un soi de domnul Goe pentru nemți

Ruscismul, cum se numește fascismul bolșevic al lui Vladimir Putin s-a inspirat din ambele totalitarisme ale veacului trecut, chiar dacă le-a adăugat o tentă fundamentalistă, ortodoxistă, de felul legionarismului românesc. Timothy Snyder a înțeles, într-un târziu, parte din natura versatilă a putinismului. Pe care l-ar fi putut numi fascism și în 2014.

Acum, istoricul american nu mai ezită să le pună nemților oglinda-n față, reliefând că, ”deși repetă în neștire că se opun fascimului, Germania refuză să-l combată când se ițește”. Într-un memorabil interviu acordat săptămânalului Die Zeit, Snyder le reproșează germanilor că au dat decenii la rând ”lecții antifasciste”, după care, ”când fascismul s-a ivit” (în Rusia) ”nemții l-au finanțat”.

Concomitent, au publicat articole nenumărate despre fascismul ucrainean, sau despre populismul de dreapta polonez și unguresc, dezinteresându-se însă total de nazismul rusesc. Tratat indulgent, ca un soi de domnul Goe excesiv de alintat, de protipendada germană.

Snyder tematizează trufia postcolonială a unei Germanii care n-a avut niciun fel de probleme să-i trateze de sus, ca pe niște slugi, pe ucraineni, în timp ce i-au tratat pe rușii lui Putin cu respect și teamă, concedându-le un statut imperial, egal cu al stăpânilor civilizatului imperiu german.

Istoricul american admite că Germania s-a ocupat democratic exemplar de elucidarea trecutului ei nazist, dar s-a grăbit să se mândrească și să considere acest proces încheiat și rezolvat fără ajutor străin. De pildă, fără ajutorul surselor evreiești, întrucât despre evrei s-a afirmat în Germania că n-ar putea contribui la studierea istoriei hitlerismului pentru că ar fi, chipurile, ”prea emoționali”.

Greșeala lui Snyder și adevăratul resort al inadecvării germane la istorie

Snyder analizează eșecurile germane ale asumării trecutului totalitar în cheie postcolonialistă. În fapt, deși are dreptate să considere că nemții s-au lăsat îndoctrinați în acest domeniu de ruși, spre a-și citi propriul trecut deformat de ochelarii împrumutați Germaniei de propaganda rusă, îi scapă esențialul. Care e impulsul subconștient, veșnic la lucru în Germania postbelică, de a arăta lumii că, după ce a greșit declanșând și pierzând două războaie mondiale, neamul neamțului s-ar fi schimbat. Pericolul unui al treilea război mondial, un conflict nuclear, primejdia populismului sau naufragiul ecologic, globul doar cu ajutorul germanilor, un soi de nou popor ales, le-ar putea evita.

E ca și cum vocația de a stăpâni lumea și de a le indica și tuturor celorlalți direcția ar fi rămas intactă. Ca și cum doar metodele de a o valorifica s-au schimbat cu adevărat. Ca și cum un virus politic autimun continuă să acționeze ca un transmițător toxic, reinflamând organele vitale ale corpului social german, care, la un moment dat, se vede afectat de un soi de grav ”lupus” național. Boala îi împiedică elita să vadă, în crize imaginea corectă, nefalsificată a unui pariu istoric.

Boala autoimună la ruși

Nu altfel par a sta lucrurile în Rusia. Al cărei bolșevism s-a legat oricum cu mii de fire de nazism, cum reiese din cartea Hannei Arendt, Originile Totalitarismului. Sau din reflecțiile lui Eric Hoffer.

Trecutul totalitar, rămas neasumat onest și eficient deschide calea infecției autoimune. Sistemele de apărare naturale ale corpului politic nu mai realizează diferența dintre ce anume protejează și ce atacă trupul social și organele sale vitale. Imunitatea la ispita imperial-naționalistă, religios-fundamentalistă, socialistă, nazistă, sau islamistă dispare. Oarbă la discrepanța dintre libertatea care o ajută, pe de-o parte, și ispita reșutei în totalitarism, pe de alta, națiunea rusă e o pradă ușoară pentru demagogi gen Illyn, Stalin, Putin, Dughin și Kiril.

Ceea ce nu înseamnă că toți rușii (sau nemții) ori majoritatea lor ar fi atinși în mod necesar de maladia autoimună care le orbește mare parte din elite. Ci doar că tentația de a-i lăsa pe bolnavi să-și conducă țara spre prăpastie pare net mai mare la națiuni care au în spate experiența unui totalitarism asumat voluntar, decât la popoarele care se decid s-o apuce pe calea libertății.

Și mai e simpatia reciprocă a popoarelor care au trecut benevol prin catastrofa dictaturilor totalitare. Snyder crede că rusofilia germană s-ar datora unei politici filo-moscovite inițiate de Willy Brandt în anii 70 ai veacului trecut, de când a părut simplu și rentabil pentru nemți să-și procure simultan din Rusia sovietică și absoluțiunea pentru Hitler, și materii prime. Or, tandrețea mutuală oglindește și similitudinea experienței pacienților trecuți prin aceeași boală autoimună.

Cine se aseamănă s-adună. Iată de ce nemții au refuzat să vadă fascismul lui Putin când, în 2014, l-a înfierat într-un târziu Bernard Henry Levy. Nu au vrut să-l vadă. Cum n-au vrut să sesizeze și să denunțe nazismul celui care, ca Putin, crede, acuzându-i pe alții de nazism, că poate impune și face admisibil, social, ruscismul său. Iată de ce germanii n-au condiționat afacerile Europei cu Rusia de un proces al stalinismului și pe cele cu China de o efectivă decomunizare. Iată, de au ”uitat” cu mare plăcere să tematizeze pactul Ribbentrop-Molotov și suferințele pricinuite de Germania nazistă popoarelor est-europene și, mai ales, ucrainenilor. Iată, în fine, de ce cancelarul ezită să afirme clar și răspicat evidența: că Rusia lui Putin trebuie învinsă ca odinioară Reichul lui Hitler.

Șansa democrației

Sunt toate acestea vreun semn de fatalitate? Defel. Democrația și asumarea trecutului ajută. Germania nu e în situația Rusiei agresoare. Nu Germania a aruncat în aer, mai nou, pacea, invadând o țară vecină spre a-i nimic poporul. Nu pe germani îi izolează Comunitatea Internațională ca pe rusciști. Nu ei cotizează, ca rușii, ca legionarii odinioară, la un nou cult al personalității, al căpitanului, al militarismului și al morții. Și atunci?

Reiese că utilitatea democrației este indiscutabilă. Dar nu ajunge. Iar timpul pierdut fiindcă nu s-a procedat la lustrație ori nu se iau la timp decizii vitale, ca ajutorarea militară eficientă a Ucrainei, se răzbună. Căci nu doar pentru libertate trebuie luptat zilnic, ci și, în spiritul responsabilității venind la pachet cu libertatea, pentru adevăr și dreptate. Altfel nu se mai face niciodată pace.