1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Războiul cu Iranul şi credibilitatea UE

Petre M. Iancu
13 mai 2019

Ne aflăm în buza unui război cu Iranul, cum pretinde o tot mai înfierbântată presă internaţională în siajul alarmei unor diplomaţi ca Jeremy Hunt, care avertizează contra escaladării conflictului cu SUA? Ce-i de făcut?

https://p.dw.com/p/3IPg9
Portavionul Abraham Lincoln în drum spre Golful Persic
Portavionul Abraham Lincoln în drum spre Golful PersicImagine: Reuters/USS Abraham Lincoln (CVN 72)/U.S. Navy/Mass Communication Specialist 3rd Class, Garrett LaBarge

Zgomotele unui proxim război americano-persan sunt tot mai greu de ignorat. Au loc peste tot întâlniri pe faţă, ori de taină, cu diplomaţi şi dregători de rang înalt, precum îngrijoratul şef al diplomaţiei britanice, Hunt. Se face un comerţ din ce în ce mai abundent cu ameninţări mutuale.

Şi se iau măsuri potenţial contondente. Se sabotează petroliere ale Emiratelor Arabe în Golful Persic şi degetul acuzator al Comunităţii Internaţionale arată spre şiiţii iranieni, duşmanii naturali ai arabilor suniţi. Iranienii acuză o potenţială provocare. Iar SUA reacţionează la tot mai belicosul curs şi discurs iranian, trimiţând spre Golful Persic un portavion şi bombardiere strategice.

Concomitent, s-au mutat în regiune unităţi de rachete anti-rachetă. În fine, israelienii se pregătesc asiduu să facă faţă unor potenţiale tiruri de baraj ale grupărilor teroriste gen Hezbollah şi Hamas, sponsorizate de islamiştii iranieni, pentru cazul unor altercaţii americano-persane.

Anterior, la exact un an de la denunţarea de către SUA a acordului nuclear cu Teheranul, Iranul anunţase reluarea îmbogăţirii uraniului şi renunţarea la respectarea unora din părţile înţelegerii cu statele cu drept de veto în Consiliul de Securitate ONU şi Germania. Simultan, regimul ayatolahilor transmisese europenilor, mai degrabă decât Rusiei şi Chinei, un ultimatum de 60 de zile, cerând vesteuropenilor să elibereze în acest răstimp Iranul de povara reintroduselor sancţiuni americane.

Puterile europene, Marea Britanie, Franţa şi Germania s-au înţeles să încerce să replice cu un minim de respect faţă de sine şi propria imagine şi să respingă acest ultimatum. Dar miniştrii de externe ai ţărilor UE şi-au dat concomitent cu stângu-n dreptul, abordând chestiunea, luni, la Bruxelles. Unde, şoc şi groază, au optat pentru a ţine cu dinţii de defectuosul acord nuclear cu un Iran tot mai agresiv. Şi unde s-a anunţat, provocând o previzibilă panică între împăciuitoristele sale gazde, şi şeful Departamentului de Stat american, Pompeo, ca să-i convingă pe europeni să-şi schimbe poziţia. 

În revanşă, coordonatoarea diplomaţiei europene, Mogherini, căreia îi displace rău să-i supere printr-o impoliteţe oricât de vagă pe interlocutorii iranieni, astfel încât nu-şi uită niciodată basmaua islamică, hijabul, dacă se deplasează la Teheran, a replicat foarte tăios. Dar nu ayatolahilor. Ci aliatului american. Întrucât agenda diplomaţilor europeni ar fi ”plină”, n-ar fi clar dacă Pompeo poate fi primit.

Dar nu Mogherini şi antiamericanismul pe care-l alimentează neomarxista dregătoare italiană le apar ca halucinante comentatorilor de stânga din vest. Ci măsurile adoptate de americani spre a-i convinge pe iranieni să revină la masa tratativelor şi să accepte un acord mai bun decât precedentul. Unul care să nu le mai dea posibilitatea islamiştilor şiiţi să scufunde în haos, teroare şi război Yemenul, Irakul, Siria şi, în genere, Orientul Mijlociu şi să ameninţe cu genocidul statul evreu. În fond, SUA nu s-au rezumat la presiuni militare, politice şi psihologice. Administraţia Trump le-a propus iranienilor un dialog. Pe care ayatolahii l-au refuzat categoric, deşi îşi clamează insistent prezumtiva "inocenţă" şi o lipsă de agresivitate de care nu-i bănuieşte nimeni în regiune, în Europa, sau în Statele Unite.    

Ceea ce nu înseamnă că vreuna dintre părţi chiar vrea războiul. Dar retorica belicoasă îşi dezvoltă propria dinamică. În aceste condiţii, abulia europenilor şi a stângii occidentale acţionează ca un catalizator. Nimic nu încurajează agresivitatea unei tabere care se simte cu spatele la zid, ca Iranul supus unor sancţiuni de-o eficienţă evidentă, mai mult decât laşitatea sau dezbinarea taberei adverse.

Cheia descurajării conflictelor rezidă în credibilitatea disuasiunii. Acest principiu e valabil deopotrivă în aplanarea unor tensiuni politice, dacă litigiul vizează valori, precum cel dintre România şi UE pe tema demontării, de către regimul Dragnea, a statului de drept, dar şi în dezamorsarea încordărilor militare. În ambele contează autoritatea avertismentelor, ca şi plauzibilitatea capacităţii de acţiune, a hotărârii şi unităţii părţii care ameninţă, spre a restabili o stare de drept, de echilibru şi pace, distruse de tabăra violându-le, spre a-şi spori puterea.

Din acest punct de vedere invocarea activării ”bombei nucleare” a articolului şapte din Tratatul UE, în speţă suspendarea dreptului de vot al României, dacă regimul Dragnea nu renunţă la punerea în aplicare a modificărilor codurilor penale hotărâte în Parlament, e o ameninţare vidă şi contraproductivă. Nu pentru că regimul Dragnea n-ar merita cu asupra de măsură să fie sancţionat pentru impunitatea acordată cleptocraţiei. Ci pentru că măsura cu pricina reclamă unanimitate în UE şi deci nu-i aplicabilă. Motiv pentru care aceeaşi eventualitate strict teoretică a avut impact zero în modificarea atitudinii şi politicilor problematice ale unor ţări ca Polonia şi Ungaria.

Vicepreşedintele CE, Timmermans, ar fi făcut deci bine să renunţe la agitarea spectrului unei sperietori, care nu mai alungă nicio cioară, dar tinde să submineze autoritatea  oricum şubredă a executivului UE. Căci a readuce la rezon tirani agresivi şi şantajişti presupune întărirea credibilităţii adversarilor lor. Nu subminarea ei prin vorbe goale, retorici găunoase, vanitate sau exces de umilinţă.

Dacă Europa vrea să evite un proxim război cu Iranul, ar face bine să se readecveze realităţilor pe care le-a refulat şi falsificat constant, în ultimii ani, înlocuindu-le cu scamatoria unui  antiamericanism de bâlci şi pseudosubtilităţi mascându-i laşitatea. Acordul nuclear cu Iranul n-a fost, cum au vrut să se iluzioneze europenii în frunte cu Mogherini, o faptă bună şi un rarisim succes propriu, ci un grav eşec şi-o amplă, pernicioasă şi iresponsabilă cedare. Una care a permis Iranului să se relanseze financiar şi să-şi facă de cap, împreună cu Rusia şi alţii, spre a exporta războaie, teroare şi islamism genocidal. Nu mai puţin sinucigaşe sunt antiamericanismul şi sora pacifismului, care e fatala autosupraapreciere a europenilor în tendinţa lor de a-şi confunda impotenţa militară cu superioritatea morală.

Nu mai ajută decât renunţarea la delir megaloman, ori abuz de căciuliri autocritice. E nevoie de o grabnică trezire la realităţi. Şi de refacerea unităţii transatlantice.