Războiul simbolurilor în spațiul ex-sovietic

Am urmărit cu câteva zile în urmă un video despre cum a fost coborâtă de pe soclul uriașei statui „Patria-mamă” din Kiev, stema URSS, sudată pe scutul din mâna stângă a femeii-luptătoare. În mâna dreaptă, ea ține o spadă ridicată spre cer. 

Statuia din oțel inoxidabil, înaltă de 62 de metri, fixată pe un postament de 40 de metri, fusese ridicată în 1981, în memoria luptei împotriva fascismului. Azi, „patria-mamă” și-a schimbat identitatea și agresorul, la fel. E Ucraina, nu Uniunea Sovietică, sunt rușii, nu germanii.

Confruntarea simbolurilor a însoțit mereu Războiul Rece între Est și Vest, și acum, și pe cel fierbinte din Ucraina atacată barbar de hoardele lui Putin. Peste tot în cuprinsul fostei URSS, mitologia cu Rusia pe post de mare învingător al Germaniei hitleriste se clatină din temelii, cu tot cu monumentele ei. Nu jertfa soldatului sovietic este contestată, ci pretenția totalitară a Moscovei de a se erija ca singură învingătoare a Germaniei naziste, negând imensa contribuție a aliaților anglo-americani. „Lend lease”-ul, recte cele 11.3 miliarde de dolari sau 180 de miliarde de dolari în valoare actuală, au ajutat Uniunea Sovietică să nu se prăbușească, uman, militar, economic, medical, sub presiunea mașinii de război germane. 

Nici debarcarea în Normandia nu-i ticnește Moscovei, pentru că-i știrbește unicitatea victoriei, motiv pentru care al doilea front deschis în vest de aliații anglo-americani este ocultat în discursul oficial de la Moscova. Regimul de teroare pe care l-a instaurat în țările din Europa de Est e considerat, la Kremlin, eliberare. Rușii nu vor să accepte faptul că toate popoarele din fosta URSS și din fostul Bloc estic caută să se distanțeze de ei, să se pună la adăpost sub scutul lumii libere. Li se pare o manifestare scandaloasă de ingratitudine.

Un aspect care le provoacă furia este să li se amintească de rolul Rusiei staliniste în declanșarea celei de-a doua conflagrații mondiale, când prin pactul Ribbentrop-Molotov au împărțit Polonia cu Hitler în septembrie 1939, au ocupat țările baltice și teritoriile românești, Basarabia și nordul Bucovinei, în iunie 1940, oferind răgaz Germaniei naziste să se concentreze pe invadarea Franței și a altor state vest-europene. 

Ca vitele la abator

Stalin a câștigat în război, pentru că nu-i păsa de pierderile umane. Generalii sovietici își mânau soldații în luptă, ca la abator. Cei care refuzau să lupte erau împușcați din spate de trupele SMERȘ, de NKVD, „de ai lor”. Foc în față și foc în spate, ce moarte era preferabilă? 

Indiferența față de viața umană este marele atu al Moscovei și azi, în războiul cu Ucraina – aceasta din urmă limitată în resurse umane și materiale (își numără fiecare soldat, fiecare blindată) – pe când Rusia e un conveier care livrează „carne de tun” în cantități industriale.

Un film cum e „Salvați-l pe soldatul Ryan”, de Steven Spielberg (1998), bazat pe o întâmplare reală – luptele crâncene de după debarcarea în Normandia – pune în valoare contrastul dintre atitudinea față de viața umană la americani și la ruși. Cinismul, minciuna, cruzimea, perfidia – secularul instrumentar al politicii rusești. Și o cucernicie mimată, subordonată integral intereselor de putere ale Kremlinului – dacă e nevoie, lovesc cu rachete și Catedrala „Schimbarea la față” din Odessa, inaugurată de mitropolitul român Gavriil Bănulescu-Bodoni la 1809, distrusă de sovietici în 1939 și reconstruită în 2003. Rușii distrug catedrala și dau vina pe ucraineni.

Tancurile „eliberatoare” și vagoanele deportaților

În Republica Moldova luptăm în continuare cu mitul „eliberării sovietice” de la 28 iunie 1940 și a celei de la 24 august 1944, care au însemnat începutul unui nou calvar, după o sută de ani de ocupație țaristă a Basarabiei. 

După discuțiile aprinse din primăvară, provocate de o decizie bâlbâită a Curții Constituționale de la Chișinău, care stipula că simbolurile putiniste pot fi afișate public dacă purtătorii săi nu intenționează să propage războiul (excepțională logică!), am văzut cu stupoare, pentru prima dată în viața mea, un uriaș portret al lui Stalin, de 9 mai 2023, la Chișinău, purtat ca pe sfintele moaște de coloana socialiștilor adunată în Piața Marii Adunării Naționale, în marșul lor spre Memorialul soldaților sovietici. 

Scena mi-a amintit de o secvență din filmul „Soarele înșelător” (1994) de Nichita Mihalkov – cândva un artist talentat, azi un propagandist putinist și apologet al invaziei în Ucraina – în care peste lanurile de grâu dintr-o vară toridă se înalță un imens zmeu de pânză cu chipul „tătucului popoarelor”. Nu mi-am imaginat să dau cu ochii de Stalin, la Chișinău. Războiul acutizează simbolurile, inflamează adeziunile de ambele părți ale baricadei.

În acest moment, vagoanele deportaților basarabeni, pe care actuala guvernare declară că ar dori să le instaleze în fiece localitate, ca un „memento” asupra tragediei acestui popor răstignit de comunismul sovietic, coexistă cu tancurile rusești „eliberatoare”, așezate cu turela spre Apus, spre inamicul ideologic. Pe aceeași stradă, în centrele raionale, poți vedea obeliscul „Vulturul cruciat”, dedicat ostașilor români, inclusiv basarabeni, căzuți în cele două războaie mondiale – monumente ridicate în ultimii doi-trei ani – și un avion de vânătoare sovietic, ce decolează spre Europa (nimeni nu a contramandat ordinul!), pentru a-și descărca încărcătura ucigașă.

Un trecut mai puțin controversat

Atât este posibil deocamdată în Moldova: coexistența pașnică a unor simboluri antagoniste. În Ucraina, sub bombele lui Putin, procesul desovietizării și al derusificării e mult mai radical, nu admite jumătăți de măsură. În Moldova, nu ne dorim o motivație similară: am vrea să ne eliberăm de tarele ocupației rusești prin educație, nu presați de război.

„Istoria este rescrisă pentru a servi obiectivele prezentului, nu de dragul unui trecut imposibil de reconstituit. Întotdeauna e vorba de putere, nu de adevăr!”, postulează teoreticienii postmodernismului. Nu cred, totuși, că faptele admit un număr infinit de interpretări, chiar dacă în ochii învingătorilor și-n ochii învinșilor, faptele – aceleași fapte! – se colorează în mod diferit. Oricât de tentante sunt viziunile istorice alternative, ți le poți permite doar de la un prag al prosperității și al securității naționale în sus. Ca pe un joc de societate. Nu este cazul Ucrainei și nici al Republicii Moldova. 

Desigur, fiecare generație, fiecare regim politic reinventează istoria, în căutare de sens și legitimitate. Tot ce ne putem dori e să ne întemeiem un prezent suficient de demn și de sigur, încât să avem un trecut mai puțin controversat.