Shoa după 70 de ani

La finele anului 1941, respectiv la începutul anului 1942 s-a luat, la Berlin, decizia exterminării sistematice a poporului evreu. În perfectă concordanţă cu tezele lui Hitler din „Mein Kampf”, antisemitismul, devenit politică de stat în Germania după accesul la putere al Führerului, în 1933, ajungea la apogeul său atroce. Aşa-numita „soluţie finală” a „problemei evreieşti”, aplicată mai întâi punctual, după invazia din Polonia şi continuată, din ce în ce mai brutal, după pogromul de la Iaşi şi debutul războiului anti-sovietic, a început să prindă contur, în mod sistematic, după faimoasa conferinţă de la Wannsee.

Ce a urmat, în numele poporului german, se ştie. Auschwitz, Sobibor, Treblinka, Maidanek. Transnistria. Moghilev. Trenurile morţii româneşti. Hecatombe de copii, femei, bărbaţi, bătrâni şi tineri împuşcaţi, strânşi în pieţe publice, mânaţi ca vitele în afara oraşelor, puşi să-şi sape gropile comune, executaţi în masă. Oameni asasinaţi pe bandă rulantă, gazaţi, ucişi pe cale industrială în fabricile morţii alcătuind reţeaua de lagăre de "muncă”, de concentrare, de exterminare.

Ce rămâne de spus, după 70 de ani, când ultimii martori, ultimele victime care au supravieţuit ororilor se duc, rând pe rând, în lumea celor drepţi? În lume proliferează negaţionismul. Devenit după război, în vest, impracticabil, timp de câteva decenii, antisemitismul, propriu nu doar naziştilor, ci, într-o măsură aproape la fel de virulentă şi comuniştilor, îşi celebrează, iată, reintrarea triumfală în scenă. În occident, de unde n-a dispărut cu totul niciodată, fiind perpetuat la marginile societăţii de extremişti de dreapta şi de stânga, antisemitismul, reimportat masiv din lumea musulmană, şi-a croit drum spre centrul societăţilor deschise prin intermediul antisionismului. Ucise de nazişti, victimele Holocaustului au devenit din nou ţinta deriziunii şi batjocurii prin intermediul rudelor şi urmaşilor lor, care s-au salvat creând un stat evreiesc ce se vede tot mai insistent supus unui proces de delegitimare.

Concomitent, ravagii au făcut postmodernismul şi relativismul cultural prin intermediul cărora s-a trecut la de-iudaizarea victimelor Holocaustului. Or, după cum a subliniat cândva Elie Wiesel, reluat recent de Liat Collins în ziarul israelian Jerusalem Post, „Shoa n-a fost o crimă împotriva umanităţii, ci una împotriva evreilor”. Acelaşi autor atrage atenţia asupra faptului că, potrivit autorului israelian Haim Guri, statul evreu „nu s-a creat din cauza Holocaustului, ci în ciuda lui”, iar existenţa unui astfel de stat ar fi putut eventual reduce dimensiunile tragediei din anii 40 ai veacului trecut.

În fine, din unghi românesc se cuvine remarcat faptul că, deşi prin Ion Iliescu şi Traian Băsescu statul român şi-a asumat într-un târziu, în ultimul deceniu, cele petrecute sub Antonescu, efectul de cataclism al deceniilor de obliterare a adevărului n-a putut fi înlăturat. Prea puţini români, prea puţini tineri cunosc cele mai sumbre pagini ale propriei istorii. Necunoaştere care explică, în mare măsură, o parte a dificultăţilor extracţiei românilor din tragedia comunistă.

Autor:Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident