Sminteală postelectorală

Numai câştigători sunt, după alegeri, dacă-i întrebi pe politicienii implicaţi. Nici bătaia soră cu moartea luată de primele două clasate din rândul partidelor şi nici înfrângerea administrată democraţiei prin accesul în Bundestag al primului partid populist de dreapta din istoria postbelică a Germaniei nu le-a muiat unora îmbăţoşarea.

Or, nu e vorba, în context, de populiştii Alternativei pentru Germania (AfD). Ei se consideră, întemeiat, câştigători ai unui scrutin pe care l-au dominat, tematic, copios, prin tăcerea asurzitoare a celorlalţi în raport cu temerile securitare şi identitare ale unei bune părţi a societăţii germane.

Or, acest partid e pe cale să se scindeze rapid. Sub imperiul triumfului şi al vanităţilor umflate de magnitudinea seismului iscat în clasa politică, AfD riscă să urmeze traiectoria altor formaţiuni de acelaşi gen. Care pornesc mai totdeauna de undeva, de la centru-dreapta, spre a se radicaliza  apoi progresiv, a-şi elimina fondatorii şi moderatorii şi a eşua în extremism pur şi dur. Şefa partidului, Petry, a anunţat că nu va face parte din viitorul grup parlamentar al AfD, iar co-liderii ei o invită să părăsească partidul pe care l-a preluat ea însăşi de la un liberal trădat.

'În plus, cele aproape 13 la sută obţinute de AfD indică faptul că peste 87 la sută din germani nu i-au ales pe populişti. Şi că deci dracul nu e chiar atât de negru pe cât îl zugrăvesc extremiştii. N-ar fi prea tenebros, în orice caz, dacă partidele de centru şi-ar putea băga minţile-n cap. Dar acest efort pare totuşi a le depăşi sensibil puterile. Sigur, e de înţeles că şefa executivului se ascunde după deget iar liderii micilor partide nu prea au chef de noi strădanii după o campanie grea.

Preferă deci să-şi frece mâinile de bucurie. Să se dea mari, ca liderul liberalilor, Lindner. Şi să se felicite că au intrat ori reintrat în Bundestag şi că, deşi le-au cedat populiştilor medalia de bronz în competiţia pentru statutul de a treia forţă politică germană, au obţinut mici plusuri de voturi şi de mandate în cel mai mare Bundestag din câte s-au ales vreodată.

În fine, sunt încântaţi că n-au a da socoteală, ca şefii SPD şi CDU. Şi că vor guverna, deşi alianţa cu Merkel le provoacă nesfârşite coşmaruri, căci ştiu bine, din anii la putere ai cancelarei, că îmbrăţişarea şefei CDU e asasină pentru aliaţii ei din executiv.

Doar şeful social-democraţilor, Martin Schulz, a dat dovadă, parţial, de un realism binefăcător. De vreme ce SPD a obţinut mai puţine sufragii decât oricând, din 1949 încoace, fostul şef al PE a estimat pe bună dreptate, după scrutin, că electoratul s-a săturat de marea coaliţie, cea întărind întotdeauna extremele şi că i-a mazilit partidul de stânga în opoziţie, .

Că un identic record electoral negativ a lovit şi în biata creştin-democraţie a cancelarei, n-a determinat-o pe Angela Merkel să dea semne că ar fi înţeles caracterul decisiv al propriului ei aport la dezastrul politic pricinuit deopotrivă Republicii Federale şi Europei.

Or, analiştii care şi-au păstrat măcar o brumă de luciditate nu se îndoiesc defel că decizia ei din 2015, când cancelara a pulverizat graniţele şi acordurile Europei, a fost cauza principală a alunecării de teren germane. Această catastrofă a reiţit, în întreaga lume liberă, spectrul spaimelor de ascensiune a populismului şi de extrema dreaptă din siajul lui, ce păruseră moarte şi îngropate după Brexit şi alegerea lui Donald Trump.

În ţicneala şi cacofonia generală provocate de şocul anemierii decisive a stângii democrate, de ampla alunecare spre dreapta şi spre naţionalism a electoratului german, prea puţini înţeleg însă că în cauză nu e defel doar Merkel şi establishmentul berlinez. Ci şi deceniile de rătăciri ale unei elite culturale care a sfârşit prin a înnebuni clasa politică europeană şi a o orienta spre aiureli despărţindu-i net pe politicieni de popoarele lor. 

Bună parte din acestea din urmă nu vor nici să renunţe la democraţie, dar nici să se vadă desfiinţate şi vândute în numele unei gândiri deconstructiviste şi al globalizării sau al apărării minorităţilor. Ar vrea să fie întărite şi apărate, fără ca idealul prezervării naţiunilor să fie automat cotat drept ”rasism” ori ”fascism”. În consecinţă tot mai mulţi se arată mefienţi faţă de o presă relativistă, anticapitalistă, neomarxistă şi corectă politic, perpetuu conciliantă faţă de islamism radical şi faţă de terorism, ca şi faţă de politicienii pe care-i susţine.

Spiritul acestei tot mai ample neîncrederi în politicieni şi presa clasică şi reacţia de muţenie ori limbuţie îmbufnată a ziariştilor şi demnitarilor zburând la mare înălţime peste vulg a năşit dezastrul electoral german.

Or, chiar dacă, zguduiţi ca niciodată de rezultatul scrutinului de la 24 septembrie, demnitarii germani, în frunte cu Merkel, au priceput, în fine, mesajul electoratului german, nu e clar că-i vor putea da curs în complicatele tratative privind alcătuirea viitorului guvern. Căci una e comprehensiunea rădăcinii răului, cu totul alta să le smulgi, când grădinarii aparţin unor şcoli de gândire bătându-se cap în cap, precum ecologiştii, liberalii şi creştin-socialii bavarezi. E fatal ca unii să recomande, patetic, prelungirea autismului de până acum, iar ceilalţi să propună, speriaţi, o voltă politică de 180 de grade.

Or frica, panica, orbirea şi sminteala sunt sfetnici răi. Germania şi Europa au nevoie de curaj, de calm, de măsură şi luciditate. De raţionalitate şi de dezbatere deschisă. Precum şi de mai multă libertate autentică, de o democraţie veritabilă, nu de specia ei invocată inflaţionar.