Societatea românească pare subreprezentată la Bruxelles

Parlamentul European a votat joi o rezoluţie care a provocat cele mai aprinse dezbateri încă de la discutarea sa în comisia LIBE în noiembrie anul trecut. Este vorba de Rezoluţia privitoare la situaţia drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană. Pare ciudat că se vorbeşte neîncetat despre drepturile omului în Europa occidentală, acolo unde acestea păreau achiziţii bine consolidate. Dar tocmai această capacitate permanentă de inovaţie şi de extindere a revendicărilor face ca subiectul să împartă societăţile europene în două tabere greu conciliabile. Există, pe de o parte, conservatorii priviţi în sens larg ca persoane ataşate de practicile sociale încetăţenite şi, pe de alta, progresiştii care încearcă să împingă mereu înainte orizontul drepturilor şi al libertăţilor, dincolo de definiţiile constituite prin practica socială şi prin jurisprudenţa Curţilor specializate.

Un exemplu este euthanasia: iniţial, în câteva state europene (Olanda, Belgia), sinuciderea asistată a fost dezincriminată pentru adulţi. În alte ţări ca Franţa au fost instituite soluţii intermediare care permit doar sistarea tratamentelor paliative, dar interzic injecţia letală. Dar, aşa cum am spus, există o tendinţă de a împinge mereu lucrurile mai departe, ca în Belgia unde, foarte recent, a fost depenalizată euthanasierea copiilor indiferent de vârsta lor. Acest avans permanent al revendicărilor face ca cercurile progresiste să solicite periodic completarea şi amendarea textelor referitoare la drepturile omului, care dobândesc un contur foarte elastic. Se explică uşor astfel tensiunea politică foarte mare care însoţeşte de regulă aceste dezbateri.

Joi am asistat în Parlamentul European la o victorie a stângii. Rezoluţia prezentată de raportorul Louis Michel a obţinut 312 voturi pentru (54%), 244 de voturi contra (42%) şi 27 de abţineri (Votewatch.eu). Acest text are ţinte multiple şi nu poate fi rezumat în câteva rânduri, dar el caută în esenţă să dea o interpretare cât mai avansată Cartei drepturilor fundamentale ce însoţeşte Tratatul de la Lisabona, modificând cea mai mare parte a practicilor naţionale. De aceea conservatorii britanici au respins textul în integralitatea lui invocând subsidiaritatea. Creştin democraţii germani au votat masiv la rândul lor împotriva textului din motive societale ca cele de mai sus. Conservatorii polonezi ataşaţi de Biserica Catolică au respins in corpore textele care impun generalizarea avortului sau care permit eutanasierea. Francezii de la UMP, de asemenea, au lua distanţă faţă de texte care lezează însăşi concepţia lor asupra vieţii umane sau familiei.

Sistematizând votul, obţinem un tablou interesant: Printre deputaţii din Germania, Franţa, Marea Britanie, Austria, Cehia, stânga a obţinut împotriva dreptei conservatoare o victorie la limită. Ca să luăm un singur exemplu: 49 de eurodeputaţi germani au votat în favoarea rezoluţiei şi 33 au votat împotrivă. În schimb, în rândurile deputaţilor din Polonia, Italia, Ungaria, Slovacia, conservatorii au obţinut fie o victorie la limită, fie una categorică. Polonia este poate ţara cea mai reprezentativă pentru votul conservator: 6 eurodeputaţi au votat în favoarea rezoluţiei şi 33 de deputaţi împotriva ei. În ce priveşte votul pe grupuri politice, popularii europeni şi conservatorii britanici au votat de regulă împotrivă şi socialiştii şi verzii în favoarea rezoluţiei.

Reprezentanţii României prezintă o excepţie în oglindă cu cea a Poloniei. Dacă polonezii au votat masiv împotriva rezoluţiei, românii au votat în marea lor majoritate în favoarea ei: 22 pentru şi 5 împotrivă. A fost surprinzător, în aparenţă, că membrii PPE din România au votat împotriva propriului grup. Dar, aşa cum am mai arătat şi cu alte ocazii, deputaţii români, chiar dacă militează oficial la dreapta, aduc în PE un conţinut de stânga, ceea ce îi pune într-o situaţie de neadecvare. Eurodeputaţii români din PPE au votat probabil această rezoluţie deoarece ea tratează pe larg chestiunea minorităţii rome şi impune statelor membre să adopte politici mult mai primitoare şi mai generoase, inclusiv referitoare la liberatatea de circulaţie. Rezoluţia aceasta vine perfect în întâmpinarea politicii româneşti, care a militat perseverent pentru rezolvarea problemei romilor acolo unde se găsesc şi nu neapărat în România.

Indiferent de motivaţiile deputaţilor din România, se desprinde însă faptul că opţiunile societale ale românilor cu înclinaţii conservatoare nu mai sunt deloc reprezentate la Bruxelles. Dacă România privită de aproape pare mai curând o societate cu reflexe conservatoare, ea dă la Bruxelles aparenţa neverosimilă a unei lumi revoluţionare, aflate în avangarda gândirii progresiste. E clar că asistăm la un mare dezechilibru, pe care modul cu totul greşit în care sunt tratate alegerile europene nu va reuşi să-l corecteze.