Furtună în Marea Neagră, taifun în Strâmtoarea Taiwan

Așa cum am mai spus cu alte ocazii, întrebarea nu este dacă, ci când vor decide China și Rusia să dea atacul decisiv asupra ordinii liberale occidentale și preeminenței puterii americane. Probabil, atunci când vor considera că Statele Unite și Occidentul sunt suficient de slabe, erodate și dezbinate intern, pentru a se mai putea mobiliza să lupte și să respingă agresiunea.

Căderea Pax Americana, adică a ordinii mondiale bazate pe sistemul garanțiilor de securitate americane și pe supremația globală a SUA, ar însemna o catastrofă pentru generația noastră și a copiilor noștri.

Mai ales aici, în această regiune vulnerabilă, de periferie geopolitică, de intersecție a imperiilor, în care influența dominantă și direcția strategică au depins întotdeauna de dinamica ordinii europene și mondiale, prăbușirea garanțiilor de securitate americane ar echivala cu sfârșitul lumii libere.

Dacă acest lucru se va întâmpla, dacă SUA nu vor mai putea fi garantul credibil al libertății, democrației și normelor internaționale, schimbările efective vor avea un impact teribil asupra modului în care ne vom trăi restul vieții, iar „minunata lume nouă” va dura foarte mult, oricum dincolo de orizontul vieții noastre, până când Occidentul și sistemul democrațiilor liberale vor mai putea să întoarcă iarăși balanța de putere.

La urma urmei, Chinei i-au trebuit două sute de ani să recupereze avansul pe care Occidentul capitalist, industrializat și liberal l-a luat după 1800, atunci când Marea Britanie, Europa și SUA au depășit China imperială ca primă putere economică, tehnologică și militară a lumii, după aproximativ 1.500 de ani de incontestabilă supremație a autocrației și dinastiilor chineze.

Pentru noi, însă, aici, reperul istoric mult mai apropiat și mai relevant a fost declinul și apoi dispariția Uniunii Sovietice și a regimurilor comuniste, care ne ținuseră captivi în izolare, întuneric și înapoiere timp de 45 de ani. 

Întâmplător sau nu, în prezent crește presiunea Rusiei la frontierele Ucrainei, simultan cu cea a Chinei comuniste (Republica Populară) asupra Republicii China (Taiwan). Nu avem, bineînţeles, niciun fel de dovezi ale unei coordonări politice a Beijingului și Moscovei în această dublă ofensivă strategică, dar nici nu ne putem opri observațiile privind strania coincidență.

Și mai știm ceea ce este la fel de evident, că -în situația ipotetică a unei duble agresiuni- SUA nu ar avea în prezent capacitatea de a lupta pe două fronturi. Sperăm doar să nu se întâmple în același timp.

Marea Neagră și Strâmtoarea Taiwan, deși la mare distanță geografică una de alta, concentrează întreaga esență a conflictului lumii în care trăim – contestarea ordinii bazate pe valori liberale, pe norme internaționale și pe puterea SUA de a apăra lumea liberă.

Cine spune că nu mai există decât tensiunea geopolitică din Indo-Pacific și interesul exclusiv al SUA de a apăra Taiwanul de China comunistă se înșală.

Administrația de la Washington dă semnale tot clare, mai frecvente și mai convingătoare că este preocupată în același timp de creșterea presiunii hibride a Rusiei în zona Mării Negre.

Este pentru prima dată când Statele Unite pregătesc o strategie pentru zona Mării Negre, care va include cu siguranță Ucraina. Dacă speranțele de cooptare a Ucrainei în NATO sunt mult diminuate de reticența Franței și Germaniei de a-și deteriora relațiile economice cu Rusia, nimeni nu poate opri guvernul american să dezvolte o strategie alternativă pentru regiunea Mării Negre, destinată în principal securizării Ucrainei.

Deocamdată, am putea doar specula pe marginea acestei strategii americane și a semnificațiilor ei regionale, mai ales în contextul în care UE discută conceptul de autonomie strategică europeană, iar NATO discută noul concept strategic. Ambele viziuni ar trebui adoptate oficial în cursul anului viitor dar, în subtext, ambele vorbesc de o decuplare mai mare sau mai mică a europenilor de puterea americană.

Administrația de la Washington caută, în aceste condiții instabile, o cale proprie de a-și consolida prezența în regiune, înainte de a fi prea târziu.

Această interpretare speculativă nu ar merge mai departe de ideea oarecum previzibilă a creșterii prezenței militare americane în zona Mării Negre (prin extensie, în Intermarium, de la Marea Baltică la Marea Neagră) și poate chiar a unei anumite instituționalizări, adică a unui nou format de securitate.

Un „NATO” mai mic, est-european, la care s-ar putea adăuga și Marea Britanie.

Recenta vizită a secretarului Apărării Lloyd Austin în Ucraina, Georgia și România și discuțiile semi-oficiale pe care importanți lideri de opinie și specialiști le poartă deocamdată la nivelul unor prestigioase think-tankuri[1] sau la nivelul unor comitete și grupuri de lucru ale Congresului[2] ne arată un interes real al SUA pentru regiune.

Citiți integral pe Spotmedia.ro textul semnat de Valentin Naumescu.