Statele Unite şi programul nuclear iranian

De la luarea de ostateci la ambasada americană din Teheran cu 27 de ani în urmă, Statele Unite au refuzat să poarte negocieri substanţiale cu Iranul. În 2002, preşedintele Bush a declarat că Iranul ar face parte împreună cu Irakul şi Corea de Nord din aşa-numita „axă a răului”. La începutul anului 2006, departamentul de stat american s-a decis să sprijine cu milioane de dolari răsturnarea regimului de la Teheran.

Cum se explică în aceste condiţii decizia diplomaţiei americane din această săptămână, pe care cotidianul Washington Post a calificat-o drept cea mai semnificativă schimbare de direcţie din politica externă a guvernului Bush? Dificultăţile persistente din Irak constituie una dintre cauze, având în vedere că Iranul se bucură de o influenţă puternică asupra acestei ţări. De mai multe săptămâni, reprezentanţi ai guvernelor de la Washington şi Teheran analizează posibilitatea iniţierii unui dialog pe teme irakiene.

Motivul decisiv pentru această schimbare diplomatică a fost însă faptul că Rusia şi China au lăsat să se înţeleagă că ar fi eventual dispuse să participe la sancţiunile internaţionale împotriva Iranului cu condiţia ca Statele Unite să-i ofere guvernului de la Teheran posibilitatea unor negocieri.

Preşedintele Bush a delcarat în acest sens:

„Aşteptăm de la ruşi să participe la Consiliul de securitate ONU. Am primit un semnal pozitiv din partea preşedintelui lor. Putin declară că ar înţelege strategia noastră cu care vom rezolva acest conflict pe cale diplomatică. Şi azi dimineaţă am purtat o convorbire telefonică cu preşedintele Chinei Jintao, în care i-am explicat de ce am instruit-o pe Condoleeza Rice să procedeze în acest fel. Acum este rândul Iranului să decidă dacă îşi va îngheţa programul atomic. În cazul în care guvernul de la Teheran refuză acest lucru, dispunem cel puţin de premisele pentru un curs de acţiune internaţional.”

Secretarul de stat american Condoleeza Rice deţine o poziţie cheie în negocierile cu Iranul. Rice l-a convins pe preşedinte de importanţa majoră a negocierilor directe cu guvernul de la Teheran, în ciuda sfatului vicepreşedintelui Cheney de a nu trece la negocieri de acest fel. Secretarul de stat american a elaborat în mai şi un plan pentru demersurile diplomatice, la capătul cărora întrevede decizia Iranului de a opri în final procesul de îmbogăţire cu uraniu, guvernul de la Teheran fiind răsplătit în acest caz cu posibile garanţii de securitate din partea Statelor Unite.

În ciuda reacţiilor sceptice din partea Iranului, expertul în probleme de securitate Ken Pollack de la centrul de ştiinţe politice „Brookings Institution” întrevede o posibilă soluţie diplomatică a conflictului iranian:

"Cred că iranienii pragmatici vor recunoaşte că este vorba de o dorinţă comună a europenilor, a Statelor Unite, a Rusiei şi a Chinei, de o propunere cât se poate de legitimă. Guvernul de la Teheran nu îşi poate permite să se auto-excludă printr-un refuz al negocierilor. "

Un alt motiv pentru care Statele Unite au lansat o iniţiativă diplomatică este şi recunoaşterea faptului că opţiunea militară nu este o alternativă realistă. Barabara Slavin, corespondentă-şefă a ziarului USA Today, a declarat:

„Un război nu ar rezolva aceste probleme. Cum să ucizi fiecare om de ştiinţă iranian care dispune de informaţiile necesare programului nuclear? Trebuie să avem în vedere că Iranul şi-ar duce experţii într-un loc sigur în cazul unui atac militar. Americanii pot să distrugă doar fabrici şi reactoare, nu şi know-how-ul nuclear iranian.”

Constituie deci lipsa opţiunii militare cel mai semnificativ punct slab al poziţiei americanilor în aceste negocieri? Părerile sunt împărţite la Washington.

Ken Pollack afirmă:

„Nu aş merge atât de departe să spun că nu suntem în stare să atacăm Iranul. Statele Unite sunt în contiunare o enormă putere militară şi Iranul ar putea fi intimidat uşor printr-o intervenţie armată. Preţul ar fi însă prea mare. Este clar că soluţia diplomatică rămâne cea mai bună.”