Valorile și steagul alb al capitulării

Mai orice țară are, pe lângă covid, un guvern. Mai dispune de o justiție, care, dacă se respectă, rezolvă în loc să claseze dosare gen 10 august, știind că, dacă n-o face, lumea, deprinsă cu libertatea și hotărâtă să-și păstreze valorile și demnitatea, se va plictisi de amânatul justiției la calendele grecești. Se va revolta și îi va da jos pe politicienii care nu satisfac elementara nevoie de dreptate a oamenilor victimizați.

Ce mai au țările? Păi dispun de poliții, când nu intervin ideologii identitari, rasiști-antirasiști și obțin ca a lor să fie desființată. Vor lua proporție crimele? Pe ideologi, mafioți și cleptocrați nu îi privește, că sunt păziți de bodyguarzi. Pensiile speciale să trăiască!

Dacă își cunosc interesele, țările mai au de regulă, pe lângă un parlament (format nu din penali) și o diplomație. Una care să amelioreze relațiile externe, astfel încât să obțină, pe lângă avantaje materiale, și promovarea propriilor valori.

Au toate țările propriul drapel?

În fine, toate țările au și un steag. Corect? Greșit! Germania, nu România, spre a-l parafraza pe genialul Lucian Boia, "este altfel". Dovedește că nu prea e nevoie de-un drapel. Analiza site-ului ministerului german de externe ne învață, la rubrica țări și steaguri, că a crede că un stat are neapărată nevoie de un stindard, de o flamură, de o bandieră, reprezintă o concepție demodată. Pare la fel de caducă precum ideea, iremediabil "învechită", că în lume s-ar găsi cum i-a făcut Dumnezeu, bărbați și femei, câtă vreme ideologii transsexualității ne învață că n-ar exista, chipurile, decât "construcții sociale", nu "ei" și "ele".

E complicat? Pentru ministerul german de externe condus de Heiko Maas, diplomația steagurilor pare simplă. Arătăm ce iubim. Ce ne ascundem bine? Demnitatea. Căci, dacă ni se cere să ne predam valorile la garderoba camerei de comerț, arborăm, capitulard, drapelul alb. 

Un Romeo teutonic sub balconul Julietei

Pe internet, acest minister își afișează parcimonios infirmitățile și idiosincraziile. Mult mai generos își prezintă particularitățile, preferințele, dragostea și afinitățile. Care pot fi cum nu se poate mai simpatice. Așa de pildă, Germania nutrește o puternică afecțiune pentru Republica Moldova. 

O adoră într-atât, încât pe site-ul ministerului berlinez de externe i s-a rezervat tricolorului moldovenesc un loc excepțional, în nu mai puțin de două secțiuni ale alfabetului său pe țări. Steagul și țara apar deopotrivă la litera M, în dreptul numelui "Republica Moldova", cât și la litera R, dar tot în dreptul numelui "Republica Moldova". Căci, nu-i așa, nu trebuie pentru nimic în lume ignorat că e vorba nu de un stat eșuat, de România, Ciad, Andorra, cu care basarabenii împărtășesc tricolorul, sau de o monarhie, ci de o republică. Și încă de una de sine stătătoare, cu nume și cu steag. Și cu o frumoasă stemă cu acvilă, cap de bour, cu soarele și luna. 

Între tot ce se găsește sub soare și sub lună, pe cine oare mai iubește mult Germania? Pe palestinieni. Ce contează că n-au un stat propriu? Sau că liderii lor, extremiști prin tradiție, dacă nu și prin definitie, refuză de când se știu evreilor dreptul la un stat propriu, evreiesc, în Israel? Ce contează că Hamas, care conduce ilegitim Fâșia Gaza, nu guvernează pe bază de alegeri și nu admite dreptul de a exista al unui stat israelian, oricât de mic și pricăjit? Ce importanță are că autoritățile de la Ramallah se lipsesc și ele de peste un deceniu și jumătate de alegeri și au respins, de la Yasser Arafat încoace, orice propuneri oricât de generoase de implementare a soluției celor două state, deși planul avansat de Bill Clinton, de pildă, le oferea o entitate recunoscută internațional în toată Gaza, în parte din Ierusalim si în aproape toată Iudeea și Samaria, teritorii în care n-a existat niciodată, înainte, un teritoriu palestinian? 

Mai degrabă afectuoasă decât severă, diplomația germană îi consolează pe palestinieni. Le-a rezervat inexistentei lor țări un loc cu steag cu tot. Unde? La litera P, pentru Palestina. Dar sub numele de "Teritoriile palestiniene".

Atracția pentru vertijul neantului 

Simpatiile pentru entități inexistente includ și nefericitul Hong Kong. Care și-a pierdut recent orice urmă de autonomie. China comunistă, autoarea unui genocid în provinciile uigure, a hotărât să calce în picioare și acordul cu Regatul Unit privind viitorul Hong Kongului, impunând fostei colonii britanice o așa-zisă "lege a securității". 

E vorba de un diktat comunist, care îi distruge complet libertatea Hong Kongului, instituind statul polițienesc în ceea ce a fost, cândva, un teritoriu, pe cât de mic, pe atât de liber și prosper. În reacție la scandaloasa desființare a statului de drept în Hong Kong, ministrul german de externe a omis să protesteze, rezumându-se să declare moale ca un ou nefiert, că se așteaptă să se "respecte principiile statului de drept garantate de principiul o țară, două sisteme". 

În prealabil, apărătorii democrației din Hong Kong se folosiseră de ultimele lor cinci minute de părelnică libertate înainte de a fi arestați și vârâți după gratii, și imploraseră autoritățile germane să-i ajute, condamnând măsurile represive ale regimului totalitar chinez. Dar până și UE a protestat mai dur. 

Ghiocelul german...

Cum s-au revanșat oficialii germani, care de grijă să nu-i supere pe tovarășii capitaliști de la Beijing, nu s-au putut hotărî să elimine pericolul Huawei din propria rețea 5G? Cu mare delicatețe și generozitate și-au compensat nepăsarea, păstrând pe site-ul ministerului de externe de la Berlin drapelul unui Hong Kong care, vai, a încetat să mai existe.    

Se poate însă și altfel. Dacă nevoile politice dictate de setea de câștig o cer, intervine anularea dreptului la steag. Anihilarea cu pricina a lovit un stat guvernat democratic, cu 23 de milioane de locuitori. Unul extrem de competitiv economic, pentru care Germania e principalul partener comercial și care figurează pe locul patru, în lume, în sfera inventivității. 

Cu ce a păcătuit Taiwanul de s-a văzut înfățișat, la ministerul german de externe, fără steag? Sau, mai precis, cu unul alb? Cu nimic. De ce e atunci pedepsit? De regimul comunist chinez, în fața căruia Germania, prea plecată, a mai capitulat o dată, rușinos. 

...în poziția echer

Știută fiind ardoarea cu care Beijingul tinde să înghită Taiwanul independent, cum oare să se admită frustarea comuniștilor chinezi? Iar dacă prețul bunelor relații cu un uriaș imperiu totalitar e un mic afront față de o mică țară democratică, oare cum să se reziste ispitei de-al plăti? 

Germania a sucombat tentației încă din 2017. În numele acceptării politicii comuniste chineze a unei "singure Chine", afrontul german față de mica insulă s-a perpetuat de-atunci și pare, potrivit expertei de la German Marshall Fund, Mareike Ohlberg, să semnalizeze că Berlinul "pune bazele unei potențiale invadări militare a Taiwanului de către oștirile comuniste chineze", semnalizând "că ar accepta orice revendică Beijingul".

De aici încolo nu mai vorbim doar de insuficienta apreciere a propriilor valori, de împăciuitorism și de inadecvare morală. Tiraniei chineze i se adaugă de altfel cea rusă, turcă, iraniană. În fața dictatorilor, Germania, confortabil instalată în poziția echer, e gata întotdeauna. Ca pionerii scandând în comunism, "pentru cauza partidului și înflorirea tiraniei socialiste, tot înainte!" e  gata să arboreze, iată, steagul. Cel alb. Steagul capitulării.