Să pleci din România

Tema plecării sau a rămânerii în țară este aproape obsesivă. Despre ea se discută tot timpul, mai ales când PSD se află la guvernare, dar nu pentru că ar fi plecat mai mulți oameni în aceste perioade, ci pentru că opozanții anti-PSD sunt oameni cu suprafață publică, scriitori, oameni de scenă capabili să dea tonul. De fapt cei mai mulți au plecat în primii 10 ani de la eliminarea vizelor, anul 2007 fiind considerat vârful plecărilor din România (458.000 de persoane conform datelor INS).

Subiectul a revenit, inevitabil, la Târgul de Carte de la Leipzig (România e invitata de onoare), unde Mircea Cărtărescu a vorbit din nou despre dorința plecării și despre insistența cu care se vorbește despre asta în țară. Dar el a dus lucrurile către o concluzie surprinzătoare: ”Există multă frumusețe în România, unde nu te aștepți. Există magie. Îmi place să trăiesc aici și nu mă mai gândesc să plec”.

Scriitorul știe, desigur, mai bine ce motivații conține această declarație, dar pentru noi ea este un document de psihologie socială. Să spui în țară că pleci e în regulă, nimeni nu o să te condamne, dimpotrivă vei primi semne de aprobare. Poate sunt și dintre aceia care nu doresc să plece și care cred chiar că plecarea este un lucru rău. Dar nu pot spune acest lucru în public, căci ar părea că intentează un proces celor care vor să plece. Nu poți învinovăți pe cineva că s-a stabilit în Italia sau Germania. Ba mai mult, dacă a și reușit, ar părea cea mai meschină formă de invidie. Prin urmare polemica pe tema plecărilor este în România imposibilă. Despre aceste subiect se vorbește – e adevărat – tot mai mult, dar numai la modul general și fără referiri la cineva anume. În aceste condiții psihologice, să declari că pleci rămâne un fapt glorios și necontestat.

În altă parte în schimb, în Germania sau oriunde în occident, să te plângi permanent că vrei să pleci sfârșește prin a deveni agasant. Au trecut trei decenii de la căderea comunismului, politica românească nu inspiră mare încredere, dar totuși există suficientă libertate, inclusiv de a face politică sau afaceri, încât intenția plecării nu mai stârnește compasiunea de la început. ”În definitiv ce vă împiedică pe voi românii să vă organizați mai bine?” Asta este întrebarea care este pusă sau stă mereu să fie pusă.

Adevărul este că nu dă deloc bine ca în 2018 să declari în Germania sau Franța că vrei să-ți părăsești țara și că locul din care vii este imposibil. Și am putea bănui că Mircea Cărtărescu a înțeles acest lucru, căutând să fie pe potriva așteptărilor. În definitiv nu cumperi cartea unui om care spune că propria țară este detestabilă, dar o cumperi pe a aceluia care vine dintr-o țară în care există ”magie”, sugerând firește că aduce cu America latină.

Dar ca să înțelegem mai bine ar trebui să facem o distincție de planuri. Pe de o parte este planul sociologic, care nu a fost investigat așa cum se cuvine, din două pricini. În primul rând pentru că nu există destui sociologi dedicați cercetării, cei mai mulți făcând studii de piață și sondaje pentru partide. În al doilea rând, pentru că în legătură cu acest fenomen au existat așteptări greșite. În primii ani mai toată lumea pretindea că cei care pleacă se vor întoarce și că asistăm la un fenomen de du-te vino, românii urmând să se întoarcă în țară după 4-5 ani. Sondajele, focus-grupurile erau toate croite eronat. Astăzi a devenit clar că cercetarea ar trebui regândită complet, pe alte premise.

Al doilea plan este cel al discursului public, justificativ. ”Plecarea” (nu reală, ci ca discurs) poate fi cea mai la îndemână replică la incapacitatea personală a omului de a întreprinde ceva, e o replică la eșec, la frustrare, chiar dacă toate acestea nu pot fi imputabile mediului. De ce, de exemplu, un fermier irlandez sau francez reușește mai bine decât unul român, aici în România? E o întrebare printre altele.

În fine, ”plecarea” poate fi o figură retorică, căci anunțând că pleci te instalezi într-un fel de depărtare simbolică de la care întregul tău dispreț devine mai mușcător. A spune că pleci sună adesea ca un reproș și, de fapt, nici nu este altceva decât un reproș. ”Plecarea din țară” a devenit o figură într-un discurs al recriminării adresată de regulă majorității, deși aici, paradoxal, mai toată lumea se consideră în opoziție cu o majoritate ostilă.

Prin umare să nu confundăm plecarea care s-a dovedit mai curând ”definitivă” cu ”plecarea” care se repetă periodic. Prima e o dramă, a doua e comedia tristă a unei societăți în permanent dezacord cu ea însăși.