Sărbătoare națională sub dictatul „Deșteaptă-te, române!“

De Ziua Națională a României, secretarul Departamentului de Stat al SUA, Antony J. Blinken, a transmis un mesaj românilor, din care citez: „Între România și Statele Unite există un parteneriat durabil, construit pe valori împărtășite, interese comune și legături interpersonale solide. Ne mândrim să fim alături de România, în calitate de aliați NATO, să colaborăm pentru a depăși amenințările și provocările prezentului și viitorului, în regiunea Mării Negre și nu numai. Mulțumim României pentru angajamentul său de neclintit pentru apărarea păcii și a libertății în lume [...]“

Într-un limbaj diplomatic, desigur, Statele Unite transmit un mesaj că România contează, că nu e doar un asterix pe harta lumii. România contează însă mai puțin tocmai pentru români, dacă e să aruncăm la gunoi efuziunile lozincarde ale populației și ale actorilor politici din administrație deopotrivă. Parafrazând versul lui Eminescu „Religia, o frază de dânșii inventată“, putem spune cu mâna pe inimă „Patriotismul, o frază de dânșii inventată. “

Epigoni ai patrioților care s-au jertfit de-a lungul istoriei, de Ziua Națională a României poporaniștii noștri postmoderni au țesut și țes în continuare o pânză de păianjen din sârmă ghimpată. Ca să atragă atenția asupra lor, arborează drapelul național la balcoanele blocurilor, activează decibelii cântecelor patriotice, între care nelipsitele „Noi suntem români“ sau „Treceți batalioane române Carpații“, cântate de Nicolae Furdui Iancu.

Sigur că nu e nimic rău în asta. Dimpotrivă. Cântecele respective, la care se adaugă multe altele, fac să tresară în ființă un crâmpei de istorie a neamului, un căpătâi de asumare a identității ca națiune. Numai că, pentru mulți români și în mod special pentru politicieni, patriotismul este un compozit urlat în gura mare, deopotrivă de la tribuna parlamentului, la unele dintre mitingurile și marșurile de protest ad-hoc al căror obiect de activitate rămâne un mister și nu în ultimul rând în studiourile televiziunilor, unde patriotarzii țin morțiș să fie pe placul „marelui public“ cititor în mituri și vorbe goale.

Portul popular cu franjuri și danteluțe

Azi, începând de la primele ore ale dimineții, televiziunile mogulilor, în special Antena3 și RomâniaTV, s-au întrecut în a face din Ziua Națională a României un spectacol grotesc, de care mi-a fost mie rușine. Cum e vorba: „Mi-e rușine de rușinea ta.“

Invitații din platou, dar și unii dintre realizatorii programelor dedicate Unirii s-au maimuțărit în costume așa-zis naționale, adică în binecunoscutele cămăși artizanale care imită jalnic portul popular și cu care sunt păcăliți turiștii străini la târguri sau în proximitatea obiectivelor turistice, cum ar fi, de pildă, Castelul Peleș. Vulgaritatea imaginilor a făptuit-o îngemănarea acestor cămeșoaie cu pantalonii negri, la dungă, și cu pantofii de câteva sute de euro. Dar o mostră de sclifoseală perfectă au întruchipat-o prezentatoarele din studio îmbrăcate în bluze ce imită portul popular, încheiate în franjuri și danteluțe, asezonate cu fuste scurte și pantofi cu toc „cui“.

Am insistat asupra dezmățului vestimentar cu care purtătorii au sărbătorit Ziua Națională pentru a ne întreba când și dacă vom ajunge să resuscităm organismul acesta bolnav al nerușinării publice, al vulgarității ca stil de viață, chiar și în fața unor valori imprescriptibile, precum patriotismul tăcut.

Și iarăși îmi vine la îndemână să citez din Corneliu Coposu, liderul țărănist care a fost huiduit de Ziua Națională a României în 1990 la Alba Iulia de către ciracii lui Iliescu și ai lui Petre Roman. Spunea Corneliu Coposu: „Patriotismul este o dragoste discretă pentru ţară, o disponibilitate de a-ţi da oricând viaţa pentru ea şi de a nu mărturisi acest sentiment. Găsesc că afişarea patriotismului este indecentă. Un om care simte dragostea pentru ţară, un om care este decis ca în interesul ţării să-şi sacrifice propria existenţă nu are să se bată pe piept cu sentimentul acesta.“

„Patriotismul înseamnă să fii cuminte“

Asta mi-a răspuns un copil nu mai mult de șase ani la parada de pe Kiseleff cu prilejul Zilei Naționale a României. Vorbele copilului m-au surprins la modul cel mai adânc. La polul opus, l-am văzut pe președintelui AUR George Simion defilând în orașul Unirii într-un suman alb, mițos, la fel cum purta liderul legionarilor Corneliu Zelea Codreanu. Putem conchide, potrivit vorbelor copilului, că președintele partidului extremist G. Simion nu a fost „cu minte“.

Sondajele de opinie arată că puțin peste 10% dintre tineri se consideră patrioți. Însă procentajul trebuie că este mai mare, având în vedere gradul de inalfabetism în care se scaldă o bună parte din generația tânără, cu precădere din mediul rural.

Realitatea e că mulți tineri nu știu cu ce se mănâncă această valoare ancestrală a ființei umane. Confundă hotărârea lor de a merge la muncă în Germania, Anglia, Franța, Italia, Spania și în alte țări occidentale cu replierea într-o altă cochilie a existenței lor.

Rețelele de socializare sunt pline cu poze postate de românii din afară în care stau așezate pe mese nelipsita horincă sau țuica de Muscel, sarmalele, mămăliga, cârnații, slana afumată, brânza în coajă de brad, brânzoaica poale-n brâu și alte produse culinare autohtone. „Ca la mama acasă“ este sarea în bucate care însoțește dorul de țară al românilor plecați. Dorul de țară fără autostrăzi, cu peste un sfert din populație care are WC-ul în aer liber, cu munții de gunoaie de la periferia orașelor, cu Bucureștiul în care totul este poluat, de la milioanele de noxe pe an la poluarea fonică a manelelor, de la poluarea clasei politice la poluarea unei capitale europene aflate de zeci de ani într-un șantier care nu se mai termină.

Patriotismul de fațadă configurat în lozinci zgomotoase, în demagogia politicienilor, în dezmățul gulerelor albe care delapidează din birouri cu pixul milioane de euro, în șuetele gospodinelor la colțul străzii, în piețe și magazine ori în mijloacele de transport în comun e poleit în frazarea halucinantă cum că a fi patriot înseamnă „să-ți iubești țara până la sacrificiul suprem“. Haida-de! Asta nu mai are căutare în paradigma zilelor noastre. Nu se mai poartă.

În schimb, refrenul binecunoscut „Nu ne vindem țara“ rămâne indiciul amar al colectivizării sentimentelor celor mulți.