Zilele care urmează vor fi cele mai sângeroase (Spotmedia)

Thierry Wolton a scris despre teroarea KGB și despre abominabilele crime comuniste și înțelege că ura lui Putin față de Ucraina rivalizează cu răul sovietic. Astăzi, într-un dialog cu SpotMedia.ro, scriitorul francez Thierry Wolton, autorul unei monumentale trilogii privind comunismul, tradusă în limba română la Humanitas, vorbește despre crimele și nebunia regimului Putin.

Care este miza lui Vladimir Putin și până unde va merge? Vorbim despre o vocație imperialistă, despre o reconstrucție a URSS în această Nouă Rusie.

La puțin timp după ce a ajuns la putere, la începutul anilor 2000, Putin a pretins că dispariția Uniunii Sovietice a fost ”cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. Un secol care, să ne amintim, a cunoscut două războaie mondiale, lagăre de exterminare și alte nenorociri.

Nu este vorba atât de reconstrucția imperiului sovietic care îl obsedează, cât de gloria Rusiei, vrea ca ea să redevină marea națiune care a fost în epoca URSS și a înghețului socialist din estul Europei. Această nostalgie îl obsedează. Ca dovadă, rescrierea cărților de istorie în regimul său. Secolul al XX-lea văzut de el se oprește la Marele război patriotic, așa cum îl numea propaganda sovietică, pe care o preia. Era epoca în care țara strălucea pentru că a oprit expansiunea germană. De unde și admirația pe care i-o poartă lui Stalin.

Astăzi, când Putin vorbește de denazificarea Ucrainei, ne putem întreba dacă logica lui nu este blocată în acea epocă și dacă nu aspiră să fie noul Vojd (nume în rusă, care înseamnă ghid, echivalentul lui Führer - n.red.), nume dat lui Stalin, al tuturor Rusiilor. În orice caz, vrea o Rusia mare, respectată pentru forța ei, oricare ar fi prețul pe care trebuie să-l plătească alte popoare.

În acest sens, el vrea să recupereze ceea ce i se pare indispensabil. Imixtiunile lui în mai multe conflicte din lume (din Orientul Apropiat, din Africa) fac parte din această proiecție a grandorii. La fel, dominația asupra Bielorusiei și asupra republicilor din Asia centrală. Ocupațiile militare din Georgia și Crimeea, de asemenea. A (re)înșfăca Ucraina este cireașa de pe tort, îndrăznesc să spun.

Până nu atinge acest obiectiv, până nu rusifică Ucraina, nu se va opri, decât dacă îl oprim noi !

Care sunt scenariile de pe masă?

Statul lui major cu siguranță l-a asigurat că această invazie va fi o plimbare de sănătate, floare la ureche. Ca întotdeauna într-o dictatură, structurile de comandă militară i-au spus șefului ceea ce acesta voia să audă, de frică să nu fie sancționate.

Prin urmare, Putin este probabil surprins de rezistența întâlnită și care îi încurcă planurile.

Cu cât durează mai mult războiul, cu atât Putin se vede din ce în ce mai respins de comunitatea internațională și cu atât armata rusă riscă să slăbească și mai mult, pentru că logistica, esențială în acest domeniu, nu a fost prevăzută pentru câteva săptămâni.

Acest război se derulează sub ochii lumii, așa că e obligat să continue violența armatei sale, care este capabilă de cele mai rele crime, așa cum a dovedit-o în Cecenia.

Dacă nu vrea să sfârșească la Tribunalul de la Haga, ca Miloșevici, trebuie să-și înfrângă ura față de Ucraina pe care și-o exprimă deschis. Ținând cont de asta, trebuie să iasă cât mai repede din mocirla în care a intrat. Dar nu poate întoarce brusc, fără să cadă în ridicol. Să meargă înainte este singura lui posibilitate.

Zilele care urmează vor fi cele mai sângeroase: trebuie să distrugă rezistența ucraineană, să decapiteze puterea, să instaleze un regim marionetă la Kiev. Un program amplu, care nu garantează sfârșitul ostilităților.

Este probabil ca armata rusă de ocupație să întâmpine o rezistență de durată. Nu-i văd pe ucraineni acceptând să devină vasalii Rusiei putiniste.

Cine mai sunt aliații lui Victor Putin? Și cine îl poate îndepărta de la putere: societatea civilă, oligarhii ?

Pe plan internațional, nu mai are aliați, pentru că acțiunea lui e nebunească.

Pretenția lui de a denazifica Ucraina arată în ce fel este prizonierul unei logici stupide, pe care puține țări o pot urma. El a crezut prostește, acesta este cuvântul potrivit, că, arătând vechea sperietoare nazistă, lumea va înțelege cruciada lui în numele răului cu care trebuie luptat.

Dar cine mai poate crede, în zilele noastre, că aceia care conduc Ucraina sunt imitatorii lui Hitler? Nazismul a servit drept paravan pentru ca Uniunea Sovietică să-și justifice cele mai rele dintre crime și antifascismul a fost un alibi pentru a putea răspândi comunismul în lume. Dar asta e istorie veche. Puterea rusă se ridiculizează cu această retorică.  

Uitați-vă la prudența Chinei, la tăcerea Iranului, doi dintre potențialii aliați ai lui Putin.

Izolat, încurcat, el se teme mai presus de toate de cei de lângă el, de cei care l-au adus la putere, care profită cu el de această putere, secta KGB-mafiotă care a confiscat Rusia în scopuri proprii, pentru a se îmbogăți revoltător.

Ei sunt cei care pot pune punct acestei aventuri nebunești care riscă să îi ruineze. Putin nu trebuie să privească înainte, ci înapoi, pentru a putea să prevadă o lovitură.

În ceea ce privește poporul rus, fără îndoială disperat să fie anatemizat de celelalte națiuni, rușinat de ceea ce se întâmplă, el este acum prea slăbit, prea terorizat pentru a putea fi o amenințare, pe termen scurt. Dar catastrofa economică anunțată poate să grăbească revolta oamenilor în stradă.  

Un nebun este mereu imprevizibil și greu de îmblânzit. În concluzie, viitorul lui Putin nu e tocmai roz. 

De ce acum? În fond, situația în cele două republici separatiste autoproclamate din Donbass nu s-a schimbat fundamental din 2014. Care este oportunitatea pe care Moscova a întrezărit-o?

Eu nu cred că are vreo legătură cu situația din estul Ucrainei, cât mai curând cu evaluarea raporturilor de forțe pe care Putin și-a făcut-o în raport cu Occidentul.

A fost prevăzător.

Și-a reconstruit o armată performantă, cu cele mai avansate tehnologii. A urmărit cum occidentalii se află într-un recul fără oprire peste tot în lume, mai ales americanii.

A cântărit cam câtă democrație mai poate rămâne pe lângă accesele de populism și avansul ideilor de extremă dreaptă de care se simte apropiat. 

Din punct de vedere moral și etic, regimurile democratice nu se descurcă prea bine sub presiunea revendicărilor sociale (problemele de rasă sau de gen, decolonizarea, cancel culture etc) care ne destramă felul de a trăi de până acum. Pe scurt, a ajuns la concluzia că toate aceste slăbiciuni îi permit să-și avanseze pionii pe tabla de joc.

Citiți articolul integral AICI.