Tragedii europene şi extraeuropene fără sfâşit

Dar e vorba de-o poveste? Nu-i mai degrabă o realitate-buturugă? Buturuga imensă răsturnând carul tot mai şubred al UE? Sigur, se înmulţesc, mai nou, în vest, tentativele de reparare a ce-ar mai fi de reparat. Conducerilor statelor care, politic corecte, n-au ezitat să-şi anuleze ori să-şi menţină larg deschise graniţele pentru afluxul de migranţi din răsărit, a început să le ajungă cuţitul politic la os.

Sub presiunea unor proxime alegeri, a opoziţiei de dreapta, a unor populaţii speriate de şocul cultural, manifestat bunăoară în delictele comise în masă la Köln şi în alte oraşe germane şi suedeze şi a unei tot mai ample crize de încredere, guvernele şi Comisia Europeană au început, în fine, să reacţioneze. Şi să-şi modifice politicile.

Dar e destul? Şi nu-i tardiv? Dacă facem abstracţie de aserţiuni „spectaculoase”, precum declaraţia unui demnitar al populistului executiv elen, potrivit căruia Belgia a cerut Atenei să-i refuleze pe refugiaţi, împingându-i înapoi în mare, chiar dacă se îneacă, executivele europene acţionează, în genere, în tipicul stil lent şi ezitant al democraţiilor.

Deşi perceptibile mai cu seamă, deocamdată, la nivel legislativ, schimbările se produc, în principiu, încetul cu încetul. Germania tocmai şi-a revizuit deciziile coaliţiei guvernamentale cu privire la azil. Dar nu sunt schimbări radicale. Iar până la transpunere va mai dura. Iar Suedia ar urma, după cum afirmă guvernul de la Stockholm, să expedieze acasă 80 de mii de imigranţi. Sună dramatic, dar nu e.

Demersul suedez pare judicios şi raţional. Căci şi Comisia Europeană a constatat că 60 la sută din nou-veniţi sunt altceva decât refugiaţi veritabili. Nu au deci un drept de azil. Condusă de stânga, Suedia a depăşit practic toate ţările europene în materie de generoasă transpunere a acestui drept. Ca stat asistenţial a ajuns demult la capătul puterilor sale, totuşi, limitate, în materie de absorbţie.

Dar repatrierea anunţată e o utopie. Sau praf în ochi. Poate fi o simplă naivitate ori o şmecherie tactică, menită să ia, politic, vântul din pupa dreptei suedeze. Fiindcă e notoriu că imigranţii nu prea pot fi, practic, trimişi înapoi. Nu pui mâna pe majoritatea covârşitoare a celor cărora li se respinge solicitarea de azil. Fiindcă dispar în ceaţă de îndată ce află că ar putea fi expulzaţi. Iar dacă într-o treime din cazuri sunt, totuşi, depistaţi, n-ai unde să-i repatriezi, pentru că n-au documente, iar ţările în discuţie nu sunt dispuse să-i primească ori sunt cotate ca nesigure.

Din unghiul multora, lentoarea schimbărilor, este, prin urmare, exasperantă, de vreme ce localităţile germane, austriece şi suedeze icnesc şi crapă din toate încheieturile sub povara unei absorbţii tot mai dificile, dacă nu imposibile. Acutele strigăte de disperare ale primăriilor germane au pătruns între timp chiar şi în urechile bine apărate, din spatele uşilor bine capitonate ale cancelariei berlineze. Iar Schengen se prăbuşeşte sub ochii noştri. Concomitent, e tot mai clar că demolarea Europei fără graniţe va avea cu siguranţă un impact social şi economic deloc neglijabil. Creşterea economică va încetini puternic, iar şomajul, oricum prea amplu în sudul Europei, va spori sensibil.

Problema poate cea mai spinoasă nu este însă de ordin economic. E faptul că raţiunea începe să joace un rol considerabil diminuat în ceea ce a încetat să fie o simplă poveste a refugiaţilor şi a migraţiei şi tinde să se prefacă în tragedia fără de sfârşit a Europei. Raţiunea şi istoria traumatizantă a experienţei ei totalitare i-ar cere Europei să nu renunţe, în numele unei rău înţelese realpolitik, al unui pragmatism îndoielnic, la valori şi la claritate morală, temeiul legitimităţii construcţiilor ei.

Or, Bătrânul Continent este pe cale să-şi piardă nu doar marele atu al libertăţii de mişcare şi de circulaţie, ci, din păcate, şi sufletul. Nu e vorba, aşa cum crede stânga corectă politic, de lichidarea, de facto, a dreptului la azil. Ci de modul în care gândim dreptul la democraţie şi libertate al Europei şi al popoarelor vecine.

Construind harnic la fortăreaţa Europa spre a se stopa fluxul migrator, responsabilii occidentali refulează evidenţa inexistenţei unor soluţii izolaţioniste în lumea globalizată. Astfel se eludează poate unica ieşire din criză. Din comoditate, pauperizare morală şi laşitate, precum şi din cauza unei administraţii americane retractile şi nevolnice, o Europă abulică nu vrea în ruptul capului să contemple riscanta eliberare, manu militari, de terorism, a zonelor din care provin refugiaţii. Care ar implica şi demararea unor procese îndelungate, laborioase, costisitoare şi periculoase de reconstrucţie naţională a unor ţări ca Siria sau Libia.

Aşa se explică faptul că un diplomat german experimentat, ca Wolfgang Ischinger, şeful prestigioasei Conferinţe de Securitate de la München, a ajuns să propună, la modul serios, să se negocieze cu teroriştii Statului Islamic. Invocarea argumentului moral n-ar fi, potrivit lui, permisă, căci ar trebui vorbit şi cu băieţii răi, miza fiind stoparea unui război civil. Oricum, vestul ar fi negociat şi cu alţi criminali, precum Slobodan Miloșevici.

Bazată pe grave erori morale, intelectuale şi politice, recomandarea sa îmi pare monstruoasă. E ca şi cum aliaţii ar fi recomandat să se trateze cu Hitler şi după invadarea Poloniei. Ischinger, care nu e la prima sa probă de "pragmatism" derapant, de vreme ce, după invadarea Ucrainei, a pledat pentru tratative cu Putin, sugerând utilitatea concesiilor în favoarea Kremlinului, nu pare a înţelege o diferenţă esenţială. Cea dintre un dictator naţionalist (înlăturat până la urmă, şi el, manu militari) şi o mişcare totalitară globală şi genocidală.

Or, incomprehensiunea lui pare să fie destul de larg împărtăşită. Motiv pentru care umblatul brambura prin Europa riscă să continue mult. La fel şi tragedia, ce pare fără de sfârşit, a popoarelor din jurul ei.