Turismul românesc ignoră ce are mai bun

Economistul şef al BNR, Valentin Lazea, a atras atenţia că în toţi anii care s-au scurs de la căderea comunismului (“sub toate guvernele post-decembriste”) la conducerea turismului românesc au fost instalate persoane cu afaceri în acest sector şi care nu aveau prin urmare niciun interes să revoluţioneze sistemul. Valentin Lazea întreprinde de fapt o analiză succintă, dar cuprinzătoare(cursdeguvernare.ro) a cauzelor pentru care turismul românesc continuă să fie un eşec întristător. Dacă Bulgaria înregistrează din turism un excedent de 4% din PIB, România înregistrează un deficit de 0,2-0,3% din PIB.

Valentin Lazea se concentrează, fireşte, asupra unor cauze de natură materială, cum ar fi taxele, starea drumurilor, politica faţă de investiţiile străine, într-o analiză pe care guvernul actual ar trebui să o ia în considerare. Politica Udrea, care rămâne la turism neschimbată, a continuat, aşa cum arată Valentin Lazea, toate practicile falimentare întreţinând vechi şi păgubitoare reflexe.

Analiza aceasta, ca destule altele care au pus în evidenţă defectele sistemului, pierde însă din vedere aspectul nematerial al problemei şi care ţine de acele lucruri imponderabile care aisgură succesul unui club de exemplu, al unui bistro de cartier sau, în general, al unei zone turistice. E greu să spui de ce un local are succes şi altul care se află exact alături şi pare identic cu el este ocolit de clienţi. E ceva care ţine de identitatea locului şi care nu poate fi suprins cu uşurinţă.

În turism însă lucrurile sunt mai bine conturate. Turistul străin, căci el rămâne miza principală, caută un loc cu o identitate distinctă. Ceva care să fie numai în România, ceva unic, o ambianţă şi un parfum particular. Mai ales cei care au călătorit în multe locuri devin foarte sensbili la adevărata identitate a destinaţiei lor de vacanţă şi nu se împacă deloc cu imitaţiile sau cu lucrurile incerte.

Or, în ciuda retoricii despre specificul naţional, turismul românesc suferă tocmai de lipsa unei identităţi bine conturate. Sună dureros pentru naţionalismul românesc de paradă. Spre deosebire de Bulgaria, exemplu invocat de toţi analiştii, turismul românesc nu ştie să extragă exact ce are România mai bun, propunând de regulă un amestec kitsch de tradiţie prefăcută şi modernitate neasimilată. E ceva care depăşeşte cu siguranţă puterile unui ministru al Turismului, dar dacă ministrul ar fi un om inteligent şi cu gust ar putea probabil să mişte puţin lucrurile.

De fapt e o boală gravă a întregii societăţi româneşti, căci degeaba construieşti o vilişoară cochetă, un conac după stilul conacelor de odinioară, dacă în jur domină construcţiile urâte şi incerte ca stil şi mai ales modernizările abuzive ale caselor vechi. Turismul rural, acolo unde se mai poate spera într-o regăsire a unei identităţi, suferă nu doar din cauza drumurilor proaste, aşa cum spun pe bună dreptate economiştii, ci mai ales pentru că satele româneşti îşi dispreţuiesc propria tradiţie. Cu banii câştigaţi în Spania, noul ţăran depeizat construieşte sau renovează inform, înlocuind ţigla de pe casă cu plăci de plastic sau tablă de culoare albastră şi lemnăria cu termopane ieftine.

Modelul caselor vechi renovate de Prinţul Charles

Valentin Lazea arată că, spre deosebire de Bulgaria, turismul românesc a reuşit să interzică sosirea străinilor, fie ca manageri ai unor locuri deja configurate, fie ca investitori. Dar economistul BNR nu spune totul. Paradoxul dureros este că tocmai străinii sunt aceia care văd mai bine specificul locului şi nu îl strică, căci interesul lor estetic sau economic este să-l pună în valoare şi să-l vândă astfel mai bine.

Iată exemplul excepţional al unui aristocrat britanic care a renovat mai multe case în România şi, în mod surprinzător, le-a introdus în circuitul turistic: oricine poate vizita şi locui în casele prinţului Charles la preţuri foarte mici, numai să înţeleagă şi să guste farmecul locului.

Prinţul Charles manifestă poate o discretă intenţie didactică, pe care miniştrii turismului de la Bucureşti nu au sesizat-o, dar există şi alte exemple de străini care au cumpărat, majoritatea în Transilvania, case vechi dărăpănate, aparent fără nicio şansă şi le-au transformat în minunate bijuterii tradiţionale, conservând nu doar stilul general, dar şi metarialele specifice de construcţie, până la cele mai mici detalii. Locul a înflorit subit într-o lumină veche de tradiţie regăsită, în care drumurile desfundate nici nu strică prea mult, căci contribuie şi ele la autenticitatea peisajului.

Cine s-a plimbat prin Bulgaria ştie că bulgarii au investit mult în conservarea caselor vechi de lemn cu etaj în surplombă, în stil turcesc, după cum au impus caselor noi să le imite stilul cu fidelitate. Aşadar ceea ce contează în toate acestea este mai ales conservarea identităţii stilistice.

Printre multe alte recomandări pe care le-au făcut economiştii, turismul românesc ar trebui, prin urmare, să fie preocupat în mod serios de “peisaj” şi de regăsirea aspectului său tradiţional, fără imitaţii grăbite şi fără compromisuri.