UE nu se va prăbuși din cauza crizei coronavirus

De săptămâni bune se vorbește tot mereu de pericolul destrămării Uniunii Europene. Acum, când economiile tuturor țărilor membre sunt lovite din plin de criza coronavirus, ar fi nevoie de un răspuns comun în politica financiară a blocului comunitar. Cuvântul magic este solidaritate, iar aspectul concret al acestei noțiuni ar fi obligațiunile europene – vechea idee a eurobondurilor, redenumite corona-bonduri, adaptat la situația actuală.

Nordul mai bogat al UE ar trebui să se arate acum solidar cu Sudul mai sărac al Uniunii. Pentru a resuscita economiile slăbite din Sud, ar fi nevoie de o punere la comun a datoriilor statelor membre. Dacă țările bogate nu vor accepta acest lucru, ar exista riscul "unui pericol mortal" pentru UE, al "ruperii zonei Euro", al "începutului sfârșitului" sau chiar al "prăbușirii" Uniunii.

Nu este prima criză în UE

Nu este pentru prima oară când se vorbește de pericolul destrămării Uniunii Europene. Acest risc a fost invocat în criza refugiaților din 2015/16, precum și anterior în criza financiară și a datoriilor din 2008/09. Și în toate aceste crize s-a făcut mereu apel la solidaritatea celor mai bogați și puternici cu cei mai săraci și slabi. Dar solidaritatea nu este unul din elementele constitutive ale Uniunii.

Deja în prima fază a integrării europene, în cazul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, create în 1950, punctul central era cooperarea economică. Obiectivul principal la acea vreme: asigurarea unei păci durabile în Europa printr-o înarmare masivă, în contextul căreia era nevoie și de resursele vechiului inamic de război Germania. Prin urmare, industriile cărbunelui și oțelului din toate țările membre, vitale pentru armată, au fost plasate sub un control comun. Logica era următoarea: când țările europene sunt dependente unele de celelalte în producția și comerțul industrial, atunci ele nu mai au motiv să intre în războaie una împotriva celeilalte.

Toate evoluțiile ulterioare de extindere și adâncire a integrării europene au avut loc în acest sens inițial: de la Comunitatea Economică Europeană din 1957, la "Spațiul Schengen" în 1985, la Uniunea Economică și Monetară Europeană în 1990, până la piața unică din 1993 și Tratatul de la Lisabona din 2009. A fost mereu vorba în primul rând să fie facilitate comerțul și economia transfrontaliere, să fie stabilite reguli comune și să se asigure astfel circulația liberă a mărfurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului.

Cele două Europe

Solidaritatea ca obiectiv al UE nu apare în acest concept. Există mai multe fonduri structurale și regionale europene, foarte generos dotate, de care profită mai ales statele membre mai puțin dezvoltate economic. Scopul acestor fonduri este însă echilibrarea condițiilor de producție și de trai în interiorul pieței unice. Aceste fonduri pot fi văzute drept un act de solidaritate, dar ele sunt în primul rând instrumente de politică economică și servesc funcționării pieței comune.

Cel mai important aspect este că de această Uniune orientată economic profită de la crearea ei (sau de la aderarea la ea) toate țările membre. Unele ceva mai mult (de exemplu Germania sau Olanda), altele ceva mai puțin. Dar, în final, se poate conchide: fiecărei țări din UE îi merge mai bine ca membră a blocului comunitar decât ca entitate individuală, în afara Uniunii. Cu toată retorica populist-naționalistă, peste tot acest lucru este considerat un consens – mai puțin în Marea Britanie. De aici și unitatea rară de poziție a țărilor membre la negocierile privind Brexitul – nicio altă țară nu vrea să părăsească UE. Deci Uniunea, ca o comunitate cu interese economice comune, funcționează foarte bine.

Dar mai există o Europă: mult-invocata "comunitate a valorilor". Dar și în acest caz, valori demne de tot respectul, precum statul de drept, combaterea corupției, respectarea drepturilor omului și ale minorităților, nu sunt nici ele elemente constitutive ale UE. În multe țări membre, aceste valori sunt considerate de la sine înțelese de către societate – chiar și independent de UE. În altele, nu – în pofida UE.

Realitatea europeană

La nivel comunitar sunt protejate mai ales acele valori considerate relevante pentru piața unică. Nimeni nu face cu plăcere afaceri cu țări în care tribunalele, de exemplu, sunt dependente de dispozițiile celor aflați la putere. Dar libertatea presei, de exemplu, este considerată o valoare de mâna a doua – după cum vedem în țări ca Ungaria, Polonia și Croația. Acolo, "standardele europene" sunt adesea interpretate și folosite după bunul plac.

Aceasta se vede și la mecanismele de pedepsire și sancționare: în timp ce încălcarea regulilor de piață se soldează cu rapide amenzi financiare, încălcarea valorilor de bază ideale se sancționează adesea doar cu niște mustrări și discursuri emoționale critice în Parlamentul European. Așa ceva nu ar trebui acceptat, ar trebui ca această stare de lucruri să se schimbe. Dar ea reprezintă realitatea tradițională în Europa.

Solidaritate – până unde?

Solidaritatea este una din aceste valori ideale. În UE există un fond de solidaritate. A fost creat după inundațiile catastrofale din 2002, pentru a permite acordarea unui ajutor financiar de reconstrucție în cazul unor dezastre naturale.
Corona-bondurile nu sunt însă parte din acest acord. Se poate dezbate mai departe dacă punerea la comun a datoriilor este sau nu instrumentul potrivit pentru a ieși cu bine din criza actuală. Sau poate că există alte variante la fel de eficiente, cu riscuri mai mici. Dar această discuție nu se poate purta în categoria morală a solidarității. Indiferent de ceea ce se va decide la final, UE nu se va prăbuși deloc din cauza corona-bondurilor: "It's the economy, stupid!