Un Muntenegru prea mic sau o Serbie prea mare?

O ţară între est şi vest? Aliată fidelă a UE şi NATO? Terenul de joc al unui autocrat şi al familiei sale? Despre Muntenegru se pot spune multe, pe drept cuvânt. Dar două aspecte sunt de regulă trecute cu vederea în acest context: dimensiunile ţării şi raporturile ei cu Serbia şi cu sârbii; cum stau de fapt lucrurile în realitate, şi nu ce se afirmă la nivel politic.

Muntenegrul este, cu cei 620.000 de locuitori ai săi, la fel de mare ca Luxemburgul, sau ca oraşul german Düsseldorf. Fiecare îl cunoaşte pe fiecare, aproape. Referitor la grupul restrâns al persoanelor publice, lucrurile chiar aşa stau. În plus, spre deosebire de Marele Ducat, membru al UE, sau de capitala landului german Renania de Nord-Westfalia, populaţia rămâne mereu aceeaşi. Mai nimeni nu ia decizia de a se stabili în Muntenegru venind din afară. Cei cu studii superioare au stat în aceleaşi săli de curs ale singurei universităţi din ţară, au urmat adesea acelaşi liceu, ba chiar aceeaşi grădiniţă.

Sistem clientelar corupt

Reguli abstracte şi instituţii neutre au, fireşte, o soartă grea în astfel de comunităţi restrânse. Relaţiile personale sunt mereu cu mult mai importante. Este un fapt valabil nu doar în Balcani, dar problema capătă în societăţi cu strânse relaţii familiale, ca pretutindeni în regiune, o notă aparte. Pentru a înţelege ţările mari e de ajuns să le cunoşti regulile. Ţările mici, în schimb, sunt impenetrabile. Este o lege care face invariabil Comisia Europeană să eşueze, atunci când vine vorba de Muntenegru.

Sistemul clientelar corupt, dirijat cu mână sigură, vreme de decenii, de actualul preşedinte, părinte al patriei, puternicul lider de partid şi premier de durată, Milo Djukanović, este mai vechi decât el şi îi va supravieţui, cu siguranţă. Dintre cele trei alianţe de partide care încearcă acum să moştenească sistemul Djukanović, numai cea mai mică dintre ele are idee ce înseamnă să organizezi o societate în baza unor reguli neutre, obligatorii pentru toţi. Mai probabilă decât o profundă transformare socială este supravieţuirea sistemului actual fără Djukanović; şi mai probabilă este conservarea slăbitului preşedinte într-un sistem nou, mai mare şi mai deschis dar, în linii mari, la fel de corupt.

Relaţii ambivalente cu Serbia

A doua necunoscută se referă la relaţiile cu Serbia. Djukanović şi-a condus ţara în 2006 pe drumul independenţei, în ciuda unei opoziţii notabile. Dintre muntenegrenii care au fost atunci împotriva neatârnării, cei mai mulţi se califică până astăzi drept sârbi. Ei formează însă, potrivit criteriilor încetăţenite, o minoritate mai degrabă politică decât etnică. Această contradicţie insurmontabilă până în prezent distrage atenţia de la faptul că întreg Muntenegrul, atât majoritatea cât şi minoritatea, are o relaţie ambivalentă cu ţara vecină, Serbia, de zece ori mai mare. Serbia nu este străinătatea, în accepţiunea clasică a termenului. Muntenegreanul care se duce la Belgrad nu este considerat acolo un străin. Chiar şi pentru muntenegrenii convinşi de particularităţile lor, ţara vecină rămâne importantă ca un alter ego, dar şi ca un etalon, ca un exemplu sau soluţie de avarie în cazul în care propria conducere devine supărătoare. Cine este respins de sistemul Djukanović se mută, măcar pentru început, în Serbia.

Cei mai mulţi muntenegreni nu cred că naţiunea lor este un cosmos aparte. Djukanović, altminteri un politician abil, a nesocotit asta când s-a ridicat împotriva Bisericii Ortodoxe Sârbe din ţara sa, sprijinind Biserica Ortodoxă Muntenegreană, care se percepe drept organizaţie spirituală independentă a muntenegrenilor. Planificata deposedare a Bisericii Ortodoxe Sârbe de proprietăţile sale din Muntenegru a fost pentru mulţi alegători un semn în plus că preşedintele lor ţinteşte spre puterea absolută. Şi nu au fost de acord cu asta.

Uniunea Europeană ar face bine ca, în relaţiile cu Muntenegrul, să rămână relaxată, şi să recunoască faptul că în această mică ţară sunt valabile alte reguli decât în statele vecine, de trei până la zece ori mai mari. Aceasta nu înseamnă că Europa are voie să închidă ambii ochi în faţa violenţei, când sunt molestaţi opozanţi sau aruncaţi în închisoare ziarişti incomozi. Dar, spre deosebire de Serbia, Comisia Europeană nu va putea cere o Justiţie în care astfel de lucruri să nu se repete. Mai bine l-ar trimite pe ministrul de Externe al unui puternic stat UE, cu mesajul că aşa ceva nu merge. Or fi ele greu de înţeles, mecanismele din măruntul Muntenegru, dar limbajul de putere este bine receptat acolo.