Un tramvai global numit dorințe

Generos și plin de bune intenții, președintele SUA s-a felicitat că a încheiat războiul din Afganistan (pe care, în fapt, l-a pierdut, retrăgându-se unilateral, precipitat și plenar discreditat, cu multe victime, după lăsarea de izbeliște a multor americani și aliați). În plus, Biden a reliefat că nu vrea un nou Război Rece. Normal că nu-l vrea. Ce om cu scaun la cap din vest i-a dorit reeditarea, oare?

În primul său discurs rostit la Adunarea Generală a ONU, Biden, un președinte tot mai impopular acasă, n-a făcut economie de cuvinte mari, de teme grandioase, de idei colosale și de proiecții planetare, dar le-a articulat cu prea multă prudență ca să nu ascundă și o acentuată teamă.

De toate pentru toți

Conștient că e tot mai contestat pe plan intern, nu în ultimul rând între cei de culoare, din care un segment îi ia în nume de rău presiunile tot mai ample exercitate în politica antipandemie, în timp ce majoritatea americanilor îi critică dur politica externă, de securitate, economică și în domeniul imigrației, Joe Biden și-a dat mare importanță. El a avertizat, la ONU, că lumea s-ar afla ”la un punct de cotitură”, că s-a dat ”alarmă maximă”, că traversăm un ”deceniu decisiv”, că deciziile adoptate acum ar marca ”viitorul” omenirii și peste generații, că provocările actuale ar trebui rezolvate în comun, că în cauză ar fi clima, știința, tehnica și câte și mai câte.

În locul patriotismului și naționalismului afișate de predecesorul său la Casa Albă, actualul președinte al SUA s-a prezentat cuminte, ca multilateralist și internaționalist, care nu doar că nu vrea un nou Război Rece, dar, salutar și lăudabil, nici măcar o lume redivizată nu și-ar dori deloc.

În principiu, autorii cuvântării sale i-au plasat în discurs aproape tot ce-ar fi vrut s-audă toți, și indiferenții, și aliații, și prietenii frustrați ai SUA, gen Franța, Germania și UE, și inamicii Amercii, gen Rusia și China. Primilor, Biden le-a fluturat un ”tramvai numit dorință”, sub forma dezideratului unei lumi nedivizate, multilateraliste. Aliaților le-a concedat evidența, potrivit căreia chiar există ”competiția dintre democrații și autocrații”, precum și dorința Americii de a le fi, la greu, alături.

Testul greu de trecut al realității

Dar cât valorează oare aceste dorințe pioase după realitatea recentă, brutală, perdantă, a bruscării afganilor și aliaților din NATO prin demența unilaterală a implementării deciziei neghioabe a predecesorului său, de a retrage complet forțele armate ale SUA de la poalele Hindukușului, unde americanii aveau, la Bagram, o bază aeriană de importanță strategică pentru spațiul indo-pacific?

Și ce preț au asigurările sale că America vrea cooperarea internațională (cu UE) și consolidarea parteneriatelor ei, fiind și în NATO și în afara alianței un bun aliat, după maniera frapantă în care, pe nepusă masă, Biden a vexat Franța și Comunitatea, cedând mai vechii dorințe australiene ca SUA și Marea Britanie să preia un rol cât mai important în apărarea insulei de comuniștii chinezi?

În fapt, liderul Casei Albe ar fi fost bine să fie mai onest. Să admită fricțiunile sale notabile. Și să evidențieze, realist, că așa-zisele sale ”autocrații” sunt uneori dictaturi totalitare și genocidale, precum China, al cărei regim nu împilează și amenință doar alte state și națiuni, ci își supraveghează la sânge și propriul popor, în timp ce țintește agresiv și sistematic să obțină supremația mondială.

Ceea ce, dimpreună cu agresivitatea Rusiei, a declanșat de mult un nou Război Rece. A afirma evidența că nu-l dorești, deși îl ai pe cap de mult, poate fi teribil de pernicios pentru propria credibilitate. Așa cum nu face bine principiului descurajării potențialilor agresori să le semnalizezi inamicilor teamă.

Examenul și mai dificil al credibilității

Or, ca un făcut, altfel decât fostul său șef, Obama, care a menționat inamicul, în speță Rusia lui Putin, nu o dată, explicit, după invazia rusă în Crimeea din 2014 și anexarea, de către Moscova, a acestui teritoriu ucrainean, Biden a ”uitat” să numească în clar China comunistă. Ceea ce la Beijing ori la cartierele generale ale teroriștilor islamiști de pretutindeni, care și ei s-au trezit scutiți de rechizitoriul meritat, nu va fi întârziat să iște satisfacție și convingerea că America e, cu actuala ei administrație, prea anemică și nevolnică, prea cu alte agende și ambiții, ca să mai acorde atenția cuvenită unei politici serioase de disuasiune și de combatere a extremismului și neoimperialismului.

A întărit puternic această impresie recenta decizie a democraților lui Biden, care, presați de extrema stângă din propriul partid, și-au bătut joc de propriile valori, principii și programe, refuzând finanțarea apărării civililor israelieni prin scutul antirachetă Iron Dome, unul vital, defensiv, în contra tirurilor teroriștilor islamiști din Gaza, ori Liban, asupra populației civile a statului evreu.

Or, câtă credibilitate mai poate avea un lider susținut de acest partid, care invocă stoic, dar nerealist, ”soluția celor două state”, dar care n-are suficientă autoritate nici în propria sa formațiune, astfel încât să-și poată transpune politicile enunțate, necum în rândul inamicilor externi?

Diplomație, politică internă și război

Deloc de mirare că unii purtători de cuvânt ai opoziției republicane l-au criticat dur pe Biden, osândind impresia de abulie și de frică pe care a generat-o cu discursul său. Senatorul american Tom Cotton a condamnat în special ”teama față de China”, trădată de o alocuțiune care a refuzat s-o numească. O Chină care, ca atare, nu-l va putea ”lua în serios pe președintele Statelor Unite”. 

Or, se știe din vremi imemoriale că nu există diplomație de succes fără o credibilă componentă militară. Și fără politici interne riguroase, coerente, consecvente. La Washington ele lipsesc. În schimb,  peste ocean, crizele abundă, atât la frontiera americano-mexicană, cât și în politicile interne. Ori în raporturile administrației Statelor Unite cu polarizata națiune proprie, cu partenerii și cu lumea.

Întrucât e imposibil de înțeles de ce vechile alianțe și parteneriate ale Washingtonului au trebuit să fie distruse, ori rău slăbite, nu se poate conferi substanță nici promisei lor reconstrucţii, nici făgăduitei lor consolidări, şi nici reiteratelor angajamente din NATO și din afara Alianței Nord-Atlantice, ori capacității Americii actuale și a vestului condus de SUA, de a apăra drepturile omului și de a descuraja potențiale noi agresiuni.

O asemenea lezare a principiului disuasiunii n-are cum să nu provoace în viitor multiple și repetate testări agresive ale ”sufletului” SUA și, spre a-l parafraza pe Liviu Rebreanu, ale congruenței dintre gândul, vorbele şi faptele lor. Va fi deci greu ca America să obţină ”un echilibru statornic între lumea” proprie ”şi lumea din afară”. În lipsa lui, vestul ar putea lesne pierde Războiul Rece în care se află deja, sau alte conflicte fierbinți, viitoare, pe care Joe Biden a afirmat, de această dată persuasiv, că nu le-ar vrea.